Posts Tagged ‘viata’

Hai să colorăm cum avem noi chef. (sau ce ne face fericiţi)

freedom butterfly magic gifts fairy 1280x1024 wallpaper_www.animalhi.com_74Când te apuci să colorezi știi niște șabloane clar stabilite pe care le vezi în desenele animate sau ce te învată la școală: mărul (de regulă) este roșu, frunza verde, pământul maro și soarele galben. Când îți iei un caiet de colorat de cele mai multe ori ai pe copertă o imagine colorată deja pe care o găsești pe alb-negru în cuprins și ai tendința să te iei după ce deja a fost făcut, pentru că îl percepi ca pe ”modul corect” de a o face. Dacă ieși din liniile date se uită un părinte la tine urât și spune că nu ai desenat ok și că ești neîndemânatic. Sau neatent. Și apoi te iei după corecția făcută. Da, e ok să râmăi între linii (în multe cazuri), însă niciodată nu ți se spune să mai încerci și altă culoare.

Ia să luăm frumos cazul acesta și să îl plasăm în viața de zi cu zi. De câte ori ți s-a întâmplat să te îndoiești de ceea ce faci? De câte ori oamenii (care au intenții bune, desigur) ți-au spus că este mai ok să faci un lucru într-un anume fel (standard, aplicabil majorității) însă ai ajuns să simți că nu ți se aplică? Dar îl faci pentru că așa, aparent, trebuie să faci. Așa îți găsești (în mod teoretic) liniștea, fericirea, împlinirea ș.a.m.d. Numai că, din păcate, omul neglijează ideea că ceea ci i se aplică unuia nu este neapărat valabil și pentru celălat. Iar de aici se nasc prejudecățile, părerile proaste și nevoia de a-ți impune propriul punct de vedere. Nu voi spune niciodată că fac excepție de la acest caz, toți avem momente în care încercăm să ne impunem părerile, depinde de fiecare dacă știe când să se oprească. De aici și problema pe care și-o pune toată lumea: oare eu fac bine ceea ce fac? Este corect cum am procedat? Întrebările astea sunt foarte bune dacă există în mintea cuiva, înseamnă că are o conștiință. Dar și aici există o limită. Limita de a te lua după ce îți face ție bine, nu doar altora. Și în nici un caz să îți reglezi comportamentul și viața după cum îți dictează trendul.

Da, este ok să ceri păreri. Da, este ok să ai momente de cumpănă. Dar ce NU este ok și ceea ce mulți dintre noi omitem sunt deciziile și acțiunile luate de pe urma părerilor oamenilor celor mai influenți din viața și nu după cum simțim. Și mai grav este că lucrul acesta nu se aplică doar în cazul acțiunilor noastre asupra mediului și asupra celor cu care interacționăm, ci implicit și a celor asupra noastră. ”Nu te mai uita atâta la filme triste, că te vor ține deprimat.” ”Nu mai asculta muzica aia, nu vezi că ești agitat/ă și te transformi?” ”Nu mai sta atâta în casă că devii antisocial/ă.” Sfaturile de gen sunt date din dorința de a face bine, dar de multe ori efectul este cel invers 🙂  Noi nu realizăm de multe ori că poate pasele proaste, sau freneziile în relațiile nu tocmai ok sunt necesare în punctul în care au loc în viața persoanei vizate. Una dintre puținele vorbe în care cred este aceea care spune că unele persoane apar în viața ta cu un motiv. Sau ți s-a întâmplat ceva anume ca să ai din ce învăța. Oamenii au nevoie de multe ori de momentele triste, momentele de criză, momentele de liniște sau de fericire extremă, momentele în care au atitudini urâte, superficiale sau extrem de multe zâmbete. Asta îi formează, asta îi face să se simtă în pielea lor, să evolueze, să fie… ei așa cum sunt. Însă o ploaie de reproșuri și atenționări constante asupra unei nevoi de schimbare poate să inducă nesiguranță, anxietăți, poate chiar pierderea identității.

Să îți pui întrebări asupra vieții tale nu este neapărat un lucru negativ. Dimpotrivă, uneori este necesar pentru a nu rămâne blocat la un nivel anume. Dar trebuie să ajungi la un punct în care anumite trăsături pe care le deții, anumite simțiri și păreri trebuie să existe în fundamentul tău pentru a te simți… tu. Iar din ce observ în jurul meu, oamenii din păcate își pun la îndoială până și cele mai adânci principii din cauza nesiguranței. Autoeducarea nu este un lucru ușor. Și mai dificil este să te accepți așa cum ești. Să te descoperi, să îți vezi părțile bune, părțile rele, să te îndrepți dacă asta simți că este nevoie (și nu după dictarea altora). Prea mult suntem ținuți între linii. Sau prea suntem convinși până la vârste înaintate că trebuie să folosim o singură culoare, când de fapt putem colora lumea așa cum ne dorim. Și nici nu ne dăm seama (decât foarte târziu) că nu este un anume mod în care este corect să facem anumite lucruri. Corect este să le facem așa cum simțim. Dacă noi în sinea noastră suntem de acord. Dacă ne placem să folosim doar culori standard sau dacă ne plac nuanțele, umbrele, negrul sau rozul.

Hai să folosim palete inventate de noi 🙂

Vă las cu o melodie.

A strange sensation

frumosAm un obicei de a mă uita peste poze și filmări din perioada liceului, facultății, drumețiile pe la munte, bucățele care îmi însumează trecutul. Recunosc, îmi place să mă plimb din când în când prin amintiri. M-a surprins când am descoperit o filmare de pe vremea liceului când eram cu două prietene foarte apropiate la mine în apartament, stăteam și cântam la chitară. Eu băteam acordurile melodiei, una dintre ele făcea solo-ul, cântam mai precis melodia de la Coma, ”Cântă-mi povestea”. Am rămas uimită cât eram de prinse, de serioase, ne-am pus sufletul acolo să ne iasă bine melodia, era cel mai important lucru de la momentul respectiv.

După ce s-a terminat filmulețul m-am gândit la ce a urmat după. Cât am crescut, prin ce am trecut, la cum s-a desfășurat povestea noastră mai departe. Iar lucrul care m-a surpins cel mai tare a fost acela că acum, 8 ani mai târziu, facem exact același lucru, chiar dacă viețile noastre au trecut prin transformări colosale de la momentul filmării. Dar este important că am imortalizat clipa. După ce m-am uitat la filmare am început să stau și să  mă uit ușor mirată în gol. Mă gândeam la ceva dar nu știam la ce. M-am pierdut în senzații și parcă am avut moment revelator, dar care era revelația? Știi la ce mă refer?

Există momente în viața tuturor când se oprește timpul în loc. Stai și asculți o melodie sau doar te uiți pe o poză, apoi te fură peisajul și ai o senzație ciudată, de parcă te-a lovit o idee, o descoperire, dar nu poți pune punctul pe ”i”. Nu știi exact ce simți, nu știi exact la ce te gândești, dar este acel moment în care ai un soi de realizare. În cazul meu gândurile au început să capete o formă după ce am încercat să găsesc o linie de care să mă agăț. Și am ajuns în punctul în care am început să îmi fac o imagine despre unde anume m-a adus viața. Mai ai parte de clipe în care faci un briefing al trecutului, al transformărilor prin care ai trecut și ajungi să te întrebi ”Și acum ce urmează?”. Dar nu este o întrebare pusă în sensul în care nu mai știi ce să faci mai departe, ci ești curios de ce anume se va întâmpla în continuare. Și apoi te cuprinde un sentiment prin care ești determinat să faci cumva să apară mai repede noile experiențe, îți dorești să vezi prin ce aventuri vei mai trece, vrei să faci cât mai multe lucruri care să se transforme în momente memorabile. Cred că acesta este punctul în care temerile de zi cu zi îți dispar brusc și te gândești cu melancolie, dar curaj, la drumul care ți se poate așterne.

Eu privesc momentele astea revelatoare, să le zicem, ca fiind de o importanță majoră. Când treci printr-o relație importantă, sau printr-o pierdere, când ai perioade în care trăiești anumite sentimente la intensitate maximă și te lași prins de vârtejul de obligații și probleme zilnice, tinzi să uiți de clipele cu adevărat importante prin care ai trecut și care te-au adus în punctul în care ai ajuns la situația de față. Niciodată nu știi unde te poate aduce viața. Am rămas perplexă când m-am gândit că de la puștoaica de clasa 1 cu ochelari, aparat dentar și codițe de școlăriță voi ajunge să pierd și să câștig în același timp atâția prieteni, că voi trece prin atâtea locuri, că voi învăța atâtea lucruri, că voi avea atâtea momente de tristețe și de bucurie, că voi călători prin atâtea locuri și că voi ajunge chiar să locuiesc în 4 locuri diferite. Și povestea încă nu s-a încheiat. Însă pot susține că sunt multe aventuri de care am avut parte până la 24 de ani și mă pot mândri cu ele. E adevărat, nu tot drumul a fost presărat cu petale de trandafir, însă toate experiențele însumate, bune și rele, m-au făcut să devin ceea ce sunt acum. Acum, întrebarea este: What’s next? Sunt conștientă de faptul că încă mai sunt foarte multe lucruri de învățat și se vor aduna alte și alte povești care mă vor îmbogăți ca om și curiozitatea chiar îmi este stârnită, pentru că știm cu toții cât de plină de surpirze este viața.

Tocmai din acest motiv consider că este important ca orice persoană să stea într-o zi de duminică și să se uite puțin peste poze. Și să zâmbească. Să își amintească și să înceapă să lucreze la a-și crea amintiri noi. Chiar dacă momentele prin care treci acum nu par a fi importante, ele contribuie la the big picture. Luați aminte la versurile melodiei de mai jos 🙂

 

Ce contează? :)

tumblr_n3061gmvEs1s9iy90o1_500A trecut ceva vreme de când nu am mai așternut un gând în acest jurnal digital. Dar sinceră să fiu, de când am luat pauză de la această activitate s-au petrecut multe evenimente, mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată că s-ar putea întâmpla în mai puțin de un an.

Iacătă că se întâmplă brusc să te lovească. Ți s-a întâmplat vreodată ca într-un moment să consideri că ai găsit o liniște, o linie de plutire pe care o credeai demult pierdută și apoi într-o fracțiune de secundă lumea să se întoarcă la 180 de grade? Sigur ți s-a întâmplat măcar o dată până acum. Vai, și ce senzație! Din calm în criză, din durere în fericire, o impresie a unei liniști și iar furtună. Apoi rămâi tu. Dar unde ai fost până acum? Vâltoarea evenimentelor are talentul de-a te face uitat de tine. Iar când rămâi doar tu și începi și te liniștești te întrebi: ”Măi, dar eu unde am fost până acum?”

Nu este un lucru ușor să ajungi să te contopești cu ce se întâmplă în jurul tău și să te lași dus de val până în momentul în care întâmplările te aduc în punctul acela de tu nu mai realizezi că ele se crează în jurul tău, ci crezi pur și simplu se întâmplă. Și este, de asemenea, greu momentul în care îți dai seama că ai pierdut un control (aparent) și nici de tine nu mai știi nimic. Nu te așteptai la așa ceva. Nici nu aveai cum, ce-i drept. Dar este într-adevăr important momentul în care mintea ta ajunge să recunoască vidul, vidul acela pe care la un moment dat ți l-ai format pentru a-ți pune în ordine gândurile. Ai și uitat că ai avut așa ceva. Și într-adevăr este o binecuvântare când începi să simți din nou aroma libertății. Pentru că vidul asta și este… acel colțișor al tău în care reușești singur să îți dai jos cătușele frământărilor și frustrărilor de zi cu zi. Acela este momentul tău de reculegere.

Stând și uitându-mă în urmă nu îmi vine să cred prin câte poate să treacă o persoană în întreaga viață. Prin câte senzații, câte trăiri, câți oameni vin și pleacă și ce conexiuni se formează. Nu degeaba expresia ”ce mică-i lumea”. Culmea, realmente am ajuns la concluzia că lumea asta chiar e mică. Pentru că indiferent cât sunt de complexe evenimentele care se petrec și acțiunile pe care le iei, ajungi spre exemplu  să te apropii de persoane cu care ai avut o interacțiune foarte redusă la un moment dat. Este o senzație într-adevăr ciudată dar și plăcută în același timp. Ajungi pe căi pe care nici în cele mai nebune vise și planuri nu ai fi crezut că o să o apuci. Dar nu este un lucru rău, ci dimpotrivă. Asta demonstrează că ai crescut. Metamorfoza prin care trece o persoană pentru a ajunge la punctul maxim al evoluției reprezintă un tumult din care nu pot înțelege cum cineva poate scăpa teafăr. Dar nu este imposibil. Atâta timp cât reușești să te regăsești, măcar din când în când, înseamnă că ai început cu adevărat să te definești și să te transformi în ceva frumos.  Dragostea, tristețea, ura, melancolia, fericirea, singurătatea, atașamentul, toate contribuie la procesul tău de creștere și toate emoțiile puternice pe care le trăiești, chit că sunt pozitive sau negative, consider că fiecare om trebuie să fie recunoscător că are parte de ele. De ce? Pentru că ele te aduc la concluziile de care ai nevoie. Ele te definesc, ele te cresc, ele te perfecționează. Motiv pentru care nu trebuie să ai nici un regret în viață, ci trebuie să realizezi și să fii mulțumit că ai avut parte de o asemenea varietate de trăiri.

Dar, stai și te întrebi la finalul unei etape din viața ta, la urma urmei ce contează? Sentimentele, oamenii, întâmplările, ce anume? Răspunsul meu este: TOT. Totul contează, pentru că totul te-a influențat. Recunosc, pe locurile fruntașe pot spune că sunt dragostea și prietenii. Dragostea este centrul universului unei persoane iar prietenii sunt acolo când universul tău trece prin transformări diverse.  În fond și la urma urmei, oricât ar conta punctul în care vrei să ajungi, mai important este drumul. Drumul te definește, drumul îți arată cine merită să rămână în viața ta și cine nu, drumul ți-l formezi, dar uneori te mai fură peisajul și te mai duce și pe unde vrea el. Contează curajul de a-l urma. Și să nu uităm și de curajul de a te păstra tu însuți cu pasiunile, fricile, bucuriile și visele pe care le ai. Chiar dacă ele cu timpul se schimbă, tot simți că sunt ale tale, important e să nu le dai la o parte.

Un adevărat roler-coaster și viața asta, nu? 🙂

Vă las cu o melodie:

Photo via corarebel.tumblr.com

In goana

In goana dupa munca, in goana dupa examene, in goana dupa raspunsuri, dupa oameni, dupa plati, dupa tigara, dupa spectacole, dupa liniste, dupa zgomot… Cam haos, nu?

Asta este felul in care ziua fiecaruia se desfasoara. Cu totii am ajuns sa fugim in orice directie cu putinta si dupa fiecare lucru in parte. Am ajuns sa fugim chiar si dupa momentul ala in care vrem pur si simplu sa stam. Uneori simt ca ma ia deodata ameteala, chiar si in momentele in care s-a intamplat sa nu mai fug dupa nimic. Pentru ca daca nu fugi fizic, psihicul iti ramane in goana aia nebuna care a devenit un mediu natural al gandirii si trairilor. Intotdeauna m-au amuzat oamenii (de regula care vin din alte orase ale Romaniei) care au spus ca nu le place deloc Bucurestiul. Eu de fiecare data le-am raspuns “asta pentru ca nu ati locuit aici pana acum”, pentru ca odata ce te-ai nascut si ai crescut aici, ti-e greu sa te desparti de acest loc, cum o fi el, urat, plin de oameni si de masini si de fete triste, cum o fi el asa luminat si zgomotos…

Zgomotul este uneori linistea mea. Fuga devine uneori mediul meu. Asta evident, pana in momentul in care ajung acasa si ma linistesc. Insa nici acasa nu pot sta prea mult pentru ca simt nevoia din nou sa alerg, sa ma misc, sa fiu contratimp dar sa rezolv problemele pe care le am atunci cand trebuie. Nu cred ca exista leac pentru oamenii ca mine. Decat probabil atunci cand nu ma vor mai tine picioarele pentru astfel de sporturi. Stiu ca stresul nu este bun la nimic, nu face decat rau, insa ma indoiesc de faptul ca nu i-a intrat nimanui in sistem acest lucru. De-aia am ajuns nici sa nu ma mai plang prea mult de oboseala sau de alergatura. Deoarece uneori sentimentul de copleseala ma face sa simt ca am facut ceva. Ca am contribuit la atat de multe lucruri, si nu numai pentru altii, cat pentru mine. Ca mi-am rezolvat problemele, ca mi-au apreciat altii efortul, si chiar pentru ca am scapat de un lucru de facut, chit ca stiu ca ma vor astepta in continuare multe altele.

Viata inseamna miscare. Si miscarea este viata.  Acest lucru nu va putea fi contestat niciodata.