Posts Tagged ‘speranta’

Regasire

Aleile mintii tale sunt atat cele mai cunoscute cat si cele mai misterioase drumuri pe care le vei parcurge de-a lungul timpului. Te plimbi pe ele in fiecare clipa in care respiri, nu conteaza daca esti treaz sau daca visezi. Tot ce se petrece in timpul zilei urmaresti, asimilezi, asculti, simti si toate elementele care te inconjoara devin parte a fiintei tale. Ajungi la anumite momente care reprezinta puncte de rascruce in viata ta si atunci totul devine un mister. Asimilezi in continuare dar mintea nu iti poate filtra totul. Te fortezi sa iti continui drumul insa nu realizezi ce se intampla cu tine, cine sunt ceilalti, ce inseamna totul pentru tine si cum te incadrezi in noul tablou din care faci parte. Uneori simti ca pierzi controlul, insa acest control nu il pierzi asupra lucrurilor din viata de zi cu zi, ci asupra gandurilor, trairilor si sentimentelor tale. Drumul pe care trebuie sa il urmezi devine incetosat, se face intuneric si ai de multe ori tendinta sa te opresti.

Acela este momentul in care trebuie sa te asezi pe bancuta din gradina sufletului tau si sa faci o retrospectiva. Sa iti permiti tie sa iei o pauza. Sa te opresti din ritmul pedant in care ai intrat si nu mai poti iesi. Sa digeri incet ce s-a petrecut, ce se petrece si ce ti-ai dori sa urmeze. Asculta o melodie, pierde-te in ritmul ei, gandeste-te la toate lucrurile care ti s-au intamplat de-a lungul timpului si te-au adus unde esti in momentul de fata. Ce te face pe tine sa fii tu. Daca nu reusesti sa te regasesti, nu te va regasi nimeni, pentru ca nimeni nu te cunoaste in totalitate. Toate vorbele care au fost aruncate spre tine, toate pietrele care te-au ranit, toate reusitele si tot ce te-a crescut sunt elementele care ti-au dat o directie. Tu ti-ai structurat mintea si sentimentele in functie de varietatea de evenimente si interactiuni de care ai avut parte de cand te-ai nascut si pana la momentul actual. Echilibrul pe care il cauti de multe ori nici nu trebuie sa fugi dupa el, ci sa il lasi sa te gaseasca, sa te cuprinda ca o briza usoara de primavara cu aroma de flori de mai. Opreste-te. Mintea poate fi inselatoare. Dar va fi inselatoare atata timp cat ii permiti. Mintea ta esti tu.

Asculta vocea aia micuta care iti vorbeste din spatele tuturor angoaselor cu care te confrunti. Este vocea versiunii tale adevarate. Asculta-ti constiinta si inima. Ratiunea omului nu este intotdeauna un punct de sprijin, de-aceea exista acel bob in fiecare persoana care se numeste speranta. Speranta unei vieti frumoase, a unei evolutii, a unei imbunatatiri din toate punctele de vedere, mai ales a ta ca om. Speranta nu lipseste din nimeni, ci doar privirile unora nu mai sunt mai indreptate spre ea. Atata timp cat iti aduci aminte ca toata viata ai evoluat, ai devenit versiuni mai bune ale tale, acela va fi momentul in care ii vei permite linistii sa se aseze. Indiferent ce se intampla in viata asta, ramai tu. Tu, cel care te-ai adus in punctul din prezent. Tu care ti-ai permis sa traiesti, sa visezi, sa crezi, sa iubesti, sa suferi si sa iti faci viata asa cum ti-i dorit. Sa macar sa te asezi pe macazul cu directia buna. Si daca nu ai gazit inca macazul, continua sa il cauti. Insa, tine minte, in cautarile tale, mentine-te pe tine asa cum esti si retine ce ai vrea sa devii. Este cu putinta, de asemenea, sa nu stii exact ce ai vrea sa fii, ce fel de om iti doresti sa devii, dar asta nu este un lucru rau. Cel mai important este sa nu te pierzi, sa nu lasi frica sa te invaluie si cu pasi micuti sa luminezi aleile din mintea ta, sa te cunosti si iti dai directia cea mai buna. Asculta-te. Linisteste-te. Va fi bine. Nu conteaza ce se intampla de-a lungul vietii. Important este sa nu uiti ca totul va fi bine. Asta te face un om puternic. Nu credinta in ceva palpabil (bani, casa, notorietate), nu credinta ca va fi cineva care va veni sa te salveze. Persoana sau evenimentul care te va salva va veni daca ii vei permite sa vina. Si vor veni. Poate chiar au venit, dar nu reusesti sa vezi padurea de copaci.

Din pacate, in zilele noastre oamenii nu mai stiu sa se linisteasca. S-au obisnuit sa traiasca intr-un ritm agresiv, sa nu mai asimileze elementele ce-i inconjoara si de aceea ajung sa se piarda, sa fie condusi de valurile din jur si sa se piarda pe sine. Trebuie sa invatam din nou sa dormim. Sa visam. Chiar si in momentele in care suntem treji. Reveria este ce ne tine in viata, ce ne da acea sclipire care ne face pe noi sa fim noi. Visele, inspiratiile, placerile si dorintele noastre reprezinta suma noastra ca oameni, iar daca le pierdem, ne pierdem pe noi. Viata noastra este o versiune a tot ceea ce am acumulat din experiente. Nu iti pierde visele. Nu te pierde pe tine.

Va las cu o melodie.

Advertisements

Pierduți

black-solid-color-backgroundE liniște. O liniște foarte apăsătoare. Se simte o tensiune, dar nu îți poți da seama cu exactitate de unde, de ce, de când și mai ales… cât? Cât va mai ține? Sau, oare va trece vreodată?

Cam asta se simte peste tot în jur. Durere în suflete, ură mută, frustrare și un veșnic sentiment de neputință. Au loc prea multe nenorociri. Una după cealaltă. Fiecare atrăgând după sine încă una și încă una, ca într-un cerc vicios. Totul este destabilizat. E păcat. E păcat că oameni mor. E păcat că oameni fură. E păcat că oameni mint. E pur și simplu păcat… Și în astfel de momente când lumea se pierde, ia naștere haosul. Haos în gândire, haos în suflete, iar din nefericire, sunt oameni care profită de acest fapt. Apoi se creează mai multă bulversare, se transformă în panică, în furie, iar totul devine ca ”o casă de nebuni”. Este foarte ușor să arăți cu degetul și să fugi după vinovați. Este foarte ușor să ajungi în punctul în care devii ca un animal sălbatic ce distruge totul în jur orbește. Și încă animalele măcar au o scuză. Dar oamenii… oamenii nu mai au nici una. Și ajungi să crezi că trăiești într-o lume de suflete pătate, într-o lume fără conștiință care este într-o veșnică goană după putere, nevoie de sațiere a orgoliului și implicit o nevoie de umilire a celor care arată semne de slăbiciune.

Însă sunt acele suflete care, chiar dacă devin orbite de durere și de furie, slăbite de consumul constant al conștiinței și al săgetărilor simțite în inimă, ajung să fie cele mai curate. Se macină, se transformă, trec printr-un proces chinuitor de pierdere de sine, sfâșiere până ajung la o… liniște. Până când se recalibrează, măcar în așa măsură încât să asimileze trăirile care erau la un pas de a le distruge, astfel devenind suflete mai puternice. Suflete care să își dorească să renască, să vadă din nou binele, care să lupte pentru sufletele care au fost pierdute și să le proteje pe cele care au rămas. Și uite așa se naște… speranța. O mică licărire în ochii celor care știu ce înseamnă pierderea, o scânteie care poate reaprinde conștientizarea de sine, nevoia avidă de dreptate și eliminare a tot ce înseamnă gesturi egoiste, răutate gratuită și renașterea unui lucru demult uitat; și anume bunătatea.

Din păcate sunt din ce în ce mai puțini oameni care acceptă faptul că egoismul dus la extrem este unul dintre cele mai mari nenorociri. Indiferența duce spre uitare. Uitarea duce spre nimic. Iar sufletele care ajung să uite sunt suflete care încet, încet împietresc. Împietresc și pier. Ne lovim zi de zi de ignoranță. Punem prea mult accent pe valori materiale decât pe vieți, pe trăiri, ținem prea mult la orgoliile noastre decât pe puterea pe care păsarea o are asupra vieții. Și așa pier, fizic, suflete. Și îți pui întrebarea: oare câte suflete adevărate mai sunt pe lumea asta? Și câte suflete trebuie să mai piară, câte familii, prietenii și iubiri este nevoie să vedem cum sunt distruse pentru a conștientiza dezechilibrul în care ne aflăm? Trebuie să devenim solitari și canibali pentru a ne simți cu adevărat împliniți? Trebuie să recurgem la fapte extreme pentru a opri extremismul din jur?

De ce mai este nevoie?

Ceea ce conteaza

Sunt momente in viata in care ajungi sa te simti pierdut. Cand schimbi stilul de viata, cand intri intr-o rutina cu totul noua, cand te afli in fata unei schimbari pe care nu ai cum sa o eviti, iar singurul lucru care iti ramane de facut este sa ridici fruntea si sa dai piept cu situatii si oameni cu care nu te-ai mai confruntat niciodata. Insa printre acele momente exista si picaturi de speranta. Oameni de la care te astepti cel mai putin iti dau un mic (sau ceva mai mare) impuls si iti lumineaza un pic perioada incetosata.

In ultima vreme nu m-am simtit chiar in apele mele, recunosc, masterul si serviciul inca reprezentand pentru mine teritorii relativ straine (serviciul mai putin, deoarece am inceput sa lucrez cu cateva luni mai devreme fata de inceperea scolii), inca incerc sa ma adaptez si sa ma integrez. Dar s-a intampat un lucru ieri cand plecam de la munca ce m-a luat placut prin surprindere. Asteptam autobuzul, si eram pe partea carosabila, foarte aproape de trotuar. Stateam cu telefonul in mana, iar autobuzul venea. Cu coada ochiului l-am observat ca incepe sa se apropie periculos de aproape de mine, si cand ma pregateam sa fac pasul inapoi, o mana m-a tras in spate, speriata, ca sa ma fereasca de masina. M-am intors si cand m-am uitat, era un barbat inalt, slab, care in momentul in care mi-am indreptat privirea catre el si-a cerut scuze, dar eu i-am multumit pentru ce-a facut. Nu m-as fi asteptat la asa ceva, chit ca reactia lui a fost una pe care oricine ar trebui sa o aibe. Dar mi-a luminat ziua, gandul ca totusi mai sunt oameni atenti la ce se intampla in jur si la siguranta celor de langa ei. Ce imi mai lumineaza zilele in ultima vreme este, trebuie sa recunosc, aerul dulce de primavara. Chiar daca mi se intampla sa am o zi obositoare, sau pur si simplu sa am momente in care ma simt straina de tot si toate, razele soarelui si adierea vantului cald de dupa-amiaza chiar ma ajuta sa imi ies din starile ciudate pe care le experimentez in ultima vreme.

Seful meu a plecat astazi din firma. Nu l-am cunoscut de multa vreme, insa chiar daca nu s-a intamplat sa interactionam atat de des, totusi m-a ajutat mai mult decat m-au ajutat altii in luni sau chiar ani de zile. Iar momentele in care s-a intamplat sa stam la discutii mai lungi, acelea chiar au fost momente care au contat. In rest cand a avut ceva sa-mi zica, sau invers, totul a fost scurt pe doi si se intelegea tot din prima. Este un om tare bun, care stie sa aprecieze adevarata valoare a fiecarei persoane cu care are contact, si a facut o groaza de lucruri bune pentru oricine a putut sa o faca. Inainte sa plece l-am rugat sa imi spuna de ce m-a ales pe mine sa lucrez pentru el, eu fiind ultima intervievata dupa un sir de 6 oameni care probabil aveau mult mai multa experienta in domeniu fata de mine, si singura care am fost sunata ca am primit postul. Am fost uimita de acest lucru, deoarece m-am incurcat in toate felurile posibile de la emotii cand am discutat prima data cu el (interviul fiind in limba engleza, el fiind din strainatate). “Because I liked your gibberish” a fost raspunsul lui, aruncandu-mi un zambet strengaresc. Sincer, nu m-as fi astepat in viata mea la un astfel de raspuns, insa a avut puterea de a-mi da incredere in calitati pe care probabil le am dar nu reusesc sa mi le apreciez.

Asadar, am ajuns la concluzia ca este important ca un singur lucru, cat de mic o fi, sa faca click in mintea unei persoane, iar in momentul acela contezi mai mult in ochii ei decat oricare altii, indiferent de cata experienta, calitati sau avantaje au acestia in spate (si vorbesc acum in cazul oricaruia, chit ca e angajator, chit ca e un viitor amic, iubit, prieten bun). Astfel am ajuns ca in mai putin de 6 luni de zile sa il privesc pe primul meu sef ca pe protectorul meu, ca un fel de parinte indepartat care a avut grija sa fiu total protejata de orice, sa imi asigur munca de zi cu zi si in acelasi timp a reusit sa ma faca sa ma simt apreciata pentru munca pe care am depus-o, chiar daca in ochii mei ceea ce am facut pana acum nu a fost nici pe departe atat de important cat probabil a fost, de fapt.

Fiecare om trebuie sa invete sa aprecieze tot ceea ce i se intampla. Chit ca vine vorba de o multumire verbala sau doar  un zambet fugitiv, toate conteaza. Orice lucru, cat de mic, poate lumina ziua cuiva, si daca poti sa faci lucrul asta la randul tau unei persoane, chiar daca celalalt nu arata ca apreciaza, fa-o fara ezitare. Pentru ca indiferent daca tie nu ti s-a intamplat asa, se va intampla la un moment dat, si asta fix in momentul in care vei avea cel mai mult nevoie. Asadar, apreciaza tot. Si nu uita sa dai inapoi tot binele care ti se ofera, indiferent din partea cui vine.

Arta

Ieri am fost sa vad StarImage Wars Episode I varianta 3D. Habar nu aveam ca a fost scoasa atat de repede, credeam ca mai dureaza cel putin o luna pana sa apara, asadar am avut noroc ca am reusit sa o prind pe ultima suta cat mai are sa ruleze la cinematograf. Nu a fost rau deloc, chiar mi-a facut placere sa vad inceputul celei de-a doua jumatati a unuia dintre filmele mele de suflet.

Insa trebuie sa recunosc, intotdeauna pe primul loc (vorbind strict de aceasta saga) vor fi primele 3 episoade aparute (partile IV, V si VI). Presupun ca principalul motiv ar fi ca am crescut alaturi de ele. Cand eram mica, obisnuiam sa ma uit incontinuu doar la cateva casete cu desene, si la cateva casete cu filme, iar cand imi venea cheful de Star Wars, nu consideram ziua frumoasa daca nu ma uitam la toate cele 3 parti una dupa cealalta. Si mi se intampla sa fac asta destul de des. Iubeam fiecare personaj in parte si fiecare poveste a sa. Tragedia lui Luke si a surorii sale, Leia. Aventura si caracterul lui Han, nelipsitii roboti 3PO si R2, fara ajutorul carora nimeni nu ar fi izbutit sa scape cu viata in nenumarate randuri, inteleptul Yoda si chiar si Darth Vader, pe care de fiecare data cand incepea filmul il uram, insa spre final aveam sa il iert pentru tot ce a facut.

Prin ochii unui copil filmele acestea erau inca o dovada ca Raul cel mai rau avea la baza sa un bine. Si ca indiferent de ceea ce urmeaza, totul se rezolva pentru cei care au un scop nobil. Acestea sunt unele dintre filmele care m-au invatat adevaratele valori ale vietii, pe care pana si in ziua de azi le apreciez aproape la fel de mult ca si atunci.

Asadar… De-abia astept (si sper sa se ajunga la asta) sa iasa varianta 3D a filmelor vechi. Cred ca va fi o experienta de neuitat. Insa, pana atunci, cat mai e timp, sugerez ca toti cei care nu ati apucat sa vedeti varianta 3D a episodului I din Star Wars sa mergeti, pentru ca este o experienta care merita.