Posts Tagged ‘regăsire’

Regasire

Aleile mintii tale sunt atat cele mai cunoscute cat si cele mai misterioase drumuri pe care le vei parcurge de-a lungul timpului. Te plimbi pe ele in fiecare clipa in care respiri, nu conteaza daca esti treaz sau daca visezi. Tot ce se petrece in timpul zilei urmaresti, asimilezi, asculti, simti si toate elementele care te inconjoara devin parte a fiintei tale. Ajungi la anumite momente care reprezinta puncte de rascruce in viata ta si atunci totul devine un mister. Asimilezi in continuare dar mintea nu iti poate filtra totul. Te fortezi sa iti continui drumul insa nu realizezi ce se intampla cu tine, cine sunt ceilalti, ce inseamna totul pentru tine si cum te incadrezi in noul tablou din care faci parte. Uneori simti ca pierzi controlul, insa acest control nu il pierzi asupra lucrurilor din viata de zi cu zi, ci asupra gandurilor, trairilor si sentimentelor tale. Drumul pe care trebuie sa il urmezi devine incetosat, se face intuneric si ai de multe ori tendinta sa te opresti.

Acela este momentul in care trebuie sa te asezi pe bancuta din gradina sufletului tau si sa faci o retrospectiva. Sa iti permiti tie sa iei o pauza. Sa te opresti din ritmul pedant in care ai intrat si nu mai poti iesi. Sa digeri incet ce s-a petrecut, ce se petrece si ce ti-ai dori sa urmeze. Asculta o melodie, pierde-te in ritmul ei, gandeste-te la toate lucrurile care ti s-au intamplat de-a lungul timpului si te-au adus unde esti in momentul de fata. Ce te face pe tine sa fii tu. Daca nu reusesti sa te regasesti, nu te va regasi nimeni, pentru ca nimeni nu te cunoaste in totalitate. Toate vorbele care au fost aruncate spre tine, toate pietrele care te-au ranit, toate reusitele si tot ce te-a crescut sunt elementele care ti-au dat o directie. Tu ti-ai structurat mintea si sentimentele in functie de varietatea de evenimente si interactiuni de care ai avut parte de cand te-ai nascut si pana la momentul actual. Echilibrul pe care il cauti de multe ori nici nu trebuie sa fugi dupa el, ci sa il lasi sa te gaseasca, sa te cuprinda ca o briza usoara de primavara cu aroma de flori de mai. Opreste-te. Mintea poate fi inselatoare. Dar va fi inselatoare atata timp cat ii permiti. Mintea ta esti tu.

Asculta vocea aia micuta care iti vorbeste din spatele tuturor angoaselor cu care te confrunti. Este vocea versiunii tale adevarate. Asculta-ti constiinta si inima. Ratiunea omului nu este intotdeauna un punct de sprijin, de-aceea exista acel bob in fiecare persoana care se numeste speranta. Speranta unei vieti frumoase, a unei evolutii, a unei imbunatatiri din toate punctele de vedere, mai ales a ta ca om. Speranta nu lipseste din nimeni, ci doar privirile unora nu mai sunt mai indreptate spre ea. Atata timp cat iti aduci aminte ca toata viata ai evoluat, ai devenit versiuni mai bune ale tale, acela va fi momentul in care ii vei permite linistii sa se aseze. Indiferent ce se intampla in viata asta, ramai tu. Tu, cel care te-ai adus in punctul din prezent. Tu care ti-ai permis sa traiesti, sa visezi, sa crezi, sa iubesti, sa suferi si sa iti faci viata asa cum ti-i dorit. Sa macar sa te asezi pe macazul cu directia buna. Si daca nu ai gazit inca macazul, continua sa il cauti. Insa, tine minte, in cautarile tale, mentine-te pe tine asa cum esti si retine ce ai vrea sa devii. Este cu putinta, de asemenea, sa nu stii exact ce ai vrea sa fii, ce fel de om iti doresti sa devii, dar asta nu este un lucru rau. Cel mai important este sa nu te pierzi, sa nu lasi frica sa te invaluie si cu pasi micuti sa luminezi aleile din mintea ta, sa te cunosti si iti dai directia cea mai buna. Asculta-te. Linisteste-te. Va fi bine. Nu conteaza ce se intampla de-a lungul vietii. Important este sa nu uiti ca totul va fi bine. Asta te face un om puternic. Nu credinta in ceva palpabil (bani, casa, notorietate), nu credinta ca va fi cineva care va veni sa te salveze. Persoana sau evenimentul care te va salva va veni daca ii vei permite sa vina. Si vor veni. Poate chiar au venit, dar nu reusesti sa vezi padurea de copaci.

Din pacate, in zilele noastre oamenii nu mai stiu sa se linisteasca. S-au obisnuit sa traiasca intr-un ritm agresiv, sa nu mai asimileze elementele ce-i inconjoara si de aceea ajung sa se piarda, sa fie condusi de valurile din jur si sa se piarda pe sine. Trebuie sa invatam din nou sa dormim. Sa visam. Chiar si in momentele in care suntem treji. Reveria este ce ne tine in viata, ce ne da acea sclipire care ne face pe noi sa fim noi. Visele, inspiratiile, placerile si dorintele noastre reprezinta suma noastra ca oameni, iar daca le pierdem, ne pierdem pe noi. Viata noastra este o versiune a tot ceea ce am acumulat din experiente. Nu iti pierde visele. Nu te pierde pe tine.

Va las cu o melodie.

Însumăm

3244799bb6de4c33571c360e31509618 Uită-te puțin pe pagina ta de Facebook. Cu precădere la secțiunea de About. Ce vezi? Detaliile vieții tale. Cum te cheamă, câți ani, ești single/într-o relație/căsătorit(ă)/etc. Ai înșiruite unitățile de învățământ pe care le-ai absolvit, membrii familiei și alte detalii de gen. Cum ți se pare?

Oamenii când se uită la aceste detalii despre tine învață anumite lucruri, însă doar ceva superficial, niște idei generale. Dar nimeni în afară de posesorul contului respectiv nu o să poată pătrundă în adâncimea a ce acumulează unul dintre elementele trecute la secțiunea de About. De pildă, cum clasa a 10a a fost pentru tine începutul perioadei de rebeliune în care descoperi ce înseamnă muzica rock sau rap-ul. Cum acolo unde ai dat tu check-in la o bodegă de undeva din colțul Bucureștiului ai cunoscut prima ta iubire. Sau ai avut prima ta beție. Cum nu or să știe ce ai simțit în momentul în care te-ai angajat la primul job, emoțiile primului interviu și cearta cu părinții atunci când te-ai hotărât să pleci într-o excursie cu prietenii în celălalt capăt al țării când abia ți-ai luat carnetul. Sau chiar amploarea discuțiilor pe care le ai zi de zi cu prietenul cel mai bun în casuța aia micuță de chat din colțul din dreapta al ecranului. Este incredibil cum în spatele unor lucruri atât de superficiale se ascund atâtea amintiri, atâtea trăiri, practic viața întreagă a unui om.

Noi reprezentăm o însumare de amintiri. O persoană poate fi blândă datorită candorii primite din mângâierea ușoară a bunicii pe obraz într-o zi când s-a întors de la școală. Poate să fie impulsivă din cauza vreunei nevroze avute în perioada pubertății, sau miloasă cu animalele deoarece are în familie o rudă medic veterinar. Însă nu o să ne prindem, probabil, niciodată de toate elementele care ne-au făcut să devenim oamenii care suntem la momentul prezent. Și trăind atâtea lucruri, nici nu o să reușim să ne aducem aminte cu exactitate tot ce s-a petrecut în viețile noastre, decât ce anume a avut impactul mai mare asupra noastră. Momente fericite, momente triste, dezastrul unei despărțiri sau bucuria unei reuniuni. Prima casă cumpărată, primul drum la munte, sau poate, al doilea de-abia. Păcat că nu există un mecanism prin care să poți marca cu adevărat acele puncte culminante pe care le-ai atins, cu toate sentimentele, senzațiile, toți oamenii care te-au înconjurat, cum te-ai simți a doua zi după evenimentul care te-a impresionat până în măduva oaselor. Și totuși, am observat că anii care trec sunt cumva împărțiți pe categorii în funcție de o senzație generală. Dacă te gândești, spre exemplu, la toți anii de facultate, poți să simți un iz de libertate, sau de plictiseală. Dacă te gândești la perioada în care ai făcut școala generală, primul lucru care îți vine în minte este mirosul de iarbă verde de la țară unde te duceai la bunici vară de vară, sau o mică euforie ca atunci când alergai să te ascunzi de vecini dacă te goneau cu gașca de la scară că făceați prea multă gălăgie. Totul se transformă într-un cumul de impresii, vise, comparații. Iar într-un mod ciudat, ai putea să își însumezi în minte viața în câteva impresii, exact așa cum se întâmplă într-un CV.

Cert este că viața reușește să te surprindă de fiecare dată, cu fiecare an care trece. Chiar dacă trăiești cu impresia că ai trecut prin multe, că ai numeroase experiențe adunate la bord, niciodată nu poți fi sigur de ceea ce urmează. Pentru că oamenii sunt diferiți, etapele vieții sunt diferite, iar felul tău de a privi ce se întâmplă în jurul tău se schimbă în mod continuu, chiar dacă pe moment s-ar putea să nu îți dai seama. Suntem într-o continuă transformare și nu școala pe care o urmezi sau joburile pe care le-ai avut sunt cele care te definesc, ci ceea ce ai făcut cât ți-ai petrecut timpul acolo. Felul în care ai interacționat, reacțiile tale, sentimentele care te-au marcat în perioadele respective.

Întotdeauna am privit omul fascinată, deoarece, chiar și persoanele care la început au părut simple în natura lor la o primă vedere, întotdeauna au ajuns să mă impresioneze cu povestea lor. Poveste pe care nu a fost întotdeauna necesar să o nareze, ci doar să aibă un zâmbet melancolic la un copil de pe stradă, sau o grimasă de neplăcere la o replică auzită.

Trebuie să ne facem timp să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim deschiși la poveștile spuse sau nespuse ale celor din jur. Pentru că niciodată nu o să știm în ce aventură vom ajunge să ne aruncăm, chiar și fără voia noastră, o aventură care ne va crește și care ne va forma alte amintiri pe care… le vom însuma 🙂

Vă las cu o melodie.

Click AICI.

Dor de ducă

alt munte si alte floriSunt momente în care mă pierd cu gândul pe meleaguri pe care le-am străbătut acum ceva vreme. Îmi aduc aminte de mirosul unui brad, de raza soarelui care mi-a mângâiat obrazul, de aroma sărată a mării, de zgomotul roților pe șine și emoția unei noi călătorii. Motiv pentru care mă omoară când mi se întâmplă să trec prin Gara de Nord și știu că nu plec nicăieri. Mi s-a întâmplat să mă duc în gară pentru a conduce prieteni la tren sau pentru a-i culege de acolo, însă parcă mă încerca o ardoare, mă bătea gândul să mă sui în primul tren care se pregătea să plece de la peron și să văd unde ajung, nu conta unde. Și simțeam o mică durere când mă îndreptam spre ieșirea din gară.

Este un sentiment înălțător, atât acela de plecare, cât și cel de la întoarcere. Momentul în care pleci este de nedescris. În primul rând nu cred că a fost dată în care să mă urc în tren și să nu fiu încălțată în bocanci (lucru pe care le-am realizat de foarte curând), pentru că da, aparent toate drumurile cu trenul le-am făcut spre munte, la mare am prins alte mijloace de transport. Și parcă eram în transă de fiecare dată când plecam. Îmi vuiau urechile, îmi vâjâia capul, simțeam adrenalina și nu știam la ce să mă aștept. Sincer nici măcar nu mă interesa ce urma, eram doar fericită că plec. Că mă urc în trenul în care știam că voi sta să ascult muzică și să visez privind peisajele efemere. Și după ce toată lumea se dezmorțea urmau discuțiile pe care nici unii din grup nu știam cum să le întreținem doar doar să ajungem mai repede la destinație. Momentul în care am pus piciorul în afara trenului a fost, este și va fi întotdeauna, în mintea mea, un moment de glorie. Am parcurs bucata de drum ce reprezintă tranziția lumea mea – lumea nouă. O lume de cucerit, o aventură de trăit, ca momentul în care ai cunoscut o persoană nouă și de-abia aștepți să o revezi și să te lași surprins de ce anume urmează când vă întâlniți; chiar dacă știi că ați stabilit că mergeți la un film sau la o cafea, nu știi exact la ce să te aștepți. Așa și drumețiile. Apoi pornești spre cucerirea noii lumi. Te lași purtat de val, lași o liniște să te cuprindă și parcă îți jubilează în suflet o furtună controlată. Ești înconjurat de persoane care îți transmit aceeași vibrație de bunăstare, neliniște, încântare și vă antrenații unii pe alții într-o euforie ca într-un film de acțiune. Călătoria în sine este ca un drum în care te regăsești în uitare.

Când te desprinzi de zgomotul mașinilor, când nu mai simți asfaltul sub picioare și te înconjoară văzduhul și eternii brazi, atunci este momentul în care te îndepărtezi de tot ceeea ce  înseamnă viața ta până la momentul respectiv. Nu mai ai amintiri, nu mai știi ce înseamnă muncă, școală, greutățile de zi cu zi, zgomotul fără rost sau dezamăgirile. Nu ai decât adierea ușoară, soarele care îți zâmbește și pământul pe care îl sui și îl cobori. Ai o destinație, dar nu te gândești atât de mult la ea cât la poteca pe care o urmezi. Te pierzi în conversații simpatice până când amuțești și sufletul tău ajunge să fie la fel de liniștit și tăcut ca un nor care plutește alene pe cerul de un senin pe care îl credeai existent numai în poveștile cu zâne și zmei. O astfel de călătorie este ca un leac pentru inimă.

Când vine momentul de final al călătoriei  simți că te apropii de o conlcuzie. Nu una prea cizelată, nu știi exact care este ideea de final, dar ai sentimentul că ai atins un scop. Drumul înapoi  este ca un happy end care îți lasă o dâră de melancolie. Simți că ți-ai atins scopul de a cuceri lumea nouă; adevărul este că ți-ai cucerit propria lume și toate angoasele care te-au împuns până la momentul plecării au dispărut ca ceața din zori. Apoi treci din nou prin drumul de tranziție lumea nouă – lumea ta. Îți rămâne imprimată în suflet liniștea în care te-ai scăldat de-a lungul călătoriei pe care, în momentul în care aștepți cuminte pe scaunul din tren să ajungi acasă, o percepi ca pe un haos de senzații și culori pe care trebuie să le digeri și să le faci parte din propria ființă. Motiv pentru care percep drumul de întoarcere ca fiind un alt moment înălțător. Acela este momentul în care lucrurile se așează cu adevărat, se concretizează experiența trăită și ai o mândrie în minte, atât mândria de formare a unei noi amintiri, cât și cea a gândului că ai găsit o modalitate de a-ți amuți și ordona haosul pe care, probabil, nu ai mai putut să îl controlezi de pe urma adunării tuturor senzațiilor și sentimentelor acumulate de zi cu zi. Și apoi ajungi acasă. Recunosc, e destul de ciudat ca după o astfel de experiență care m-a răscolit din toate punctele de vedere să reiau activitățile de zi cu zi. Mi-aș dori ca cineva să simtă mândria pe care am menționat-o mai devreme așa cum o simt eu, pentru că, într-adevăr mă simt ca o eroină. Am cucerit muntele. Am cucerit propriul munte. Am răzbit. Și acum spăl vasele. E simpatică treaba, nu zic nu :))

Mergeți la munte. Sau la mare. Călătoriți cât de des reușiți. Acesta este cel mai bun leac pentru… orice!

Vă las cu o melodie.