Posts Tagged ‘munte’

Dor de ducă

alt munte si alte floriSunt momente în care mă pierd cu gândul pe meleaguri pe care le-am străbătut acum ceva vreme. Îmi aduc aminte de mirosul unui brad, de raza soarelui care mi-a mângâiat obrazul, de aroma sărată a mării, de zgomotul roților pe șine și emoția unei noi călătorii. Motiv pentru care mă omoară când mi se întâmplă să trec prin Gara de Nord și știu că nu plec nicăieri. Mi s-a întâmplat să mă duc în gară pentru a conduce prieteni la tren sau pentru a-i culege de acolo, însă parcă mă încerca o ardoare, mă bătea gândul să mă sui în primul tren care se pregătea să plece de la peron și să văd unde ajung, nu conta unde. Și simțeam o mică durere când mă îndreptam spre ieșirea din gară.

Este un sentiment înălțător, atât acela de plecare, cât și cel de la întoarcere. Momentul în care pleci este de nedescris. În primul rând nu cred că a fost dată în care să mă urc în tren și să nu fiu încălțată în bocanci (lucru pe care le-am realizat de foarte curând), pentru că da, aparent toate drumurile cu trenul le-am făcut spre munte, la mare am prins alte mijloace de transport. Și parcă eram în transă de fiecare dată când plecam. Îmi vuiau urechile, îmi vâjâia capul, simțeam adrenalina și nu știam la ce să mă aștept. Sincer nici măcar nu mă interesa ce urma, eram doar fericită că plec. Că mă urc în trenul în care știam că voi sta să ascult muzică și să visez privind peisajele efemere. Și după ce toată lumea se dezmorțea urmau discuțiile pe care nici unii din grup nu știam cum să le întreținem doar doar să ajungem mai repede la destinație. Momentul în care am pus piciorul în afara trenului a fost, este și va fi întotdeauna, în mintea mea, un moment de glorie. Am parcurs bucata de drum ce reprezintă tranziția lumea mea – lumea nouă. O lume de cucerit, o aventură de trăit, ca momentul în care ai cunoscut o persoană nouă și de-abia aștepți să o revezi și să te lași surprins de ce anume urmează când vă întâlniți; chiar dacă știi că ați stabilit că mergeți la un film sau la o cafea, nu știi exact la ce să te aștepți. Așa și drumețiile. Apoi pornești spre cucerirea noii lumi. Te lași purtat de val, lași o liniște să te cuprindă și parcă îți jubilează în suflet o furtună controlată. Ești înconjurat de persoane care îți transmit aceeași vibrație de bunăstare, neliniște, încântare și vă antrenații unii pe alții într-o euforie ca într-un film de acțiune. Călătoria în sine este ca un drum în care te regăsești în uitare.

Când te desprinzi de zgomotul mașinilor, când nu mai simți asfaltul sub picioare și te înconjoară văzduhul și eternii brazi, atunci este momentul în care te îndepărtezi de tot ceeea ce  înseamnă viața ta până la momentul respectiv. Nu mai ai amintiri, nu mai știi ce înseamnă muncă, școală, greutățile de zi cu zi, zgomotul fără rost sau dezamăgirile. Nu ai decât adierea ușoară, soarele care îți zâmbește și pământul pe care îl sui și îl cobori. Ai o destinație, dar nu te gândești atât de mult la ea cât la poteca pe care o urmezi. Te pierzi în conversații simpatice până când amuțești și sufletul tău ajunge să fie la fel de liniștit și tăcut ca un nor care plutește alene pe cerul de un senin pe care îl credeai existent numai în poveștile cu zâne și zmei. O astfel de călătorie este ca un leac pentru inimă.

Când vine momentul de final al călătoriei  simți că te apropii de o conlcuzie. Nu una prea cizelată, nu știi exact care este ideea de final, dar ai sentimentul că ai atins un scop. Drumul înapoi  este ca un happy end care îți lasă o dâră de melancolie. Simți că ți-ai atins scopul de a cuceri lumea nouă; adevărul este că ți-ai cucerit propria lume și toate angoasele care te-au împuns până la momentul plecării au dispărut ca ceața din zori. Apoi treci din nou prin drumul de tranziție lumea nouă – lumea ta. Îți rămâne imprimată în suflet liniștea în care te-ai scăldat de-a lungul călătoriei pe care, în momentul în care aștepți cuminte pe scaunul din tren să ajungi acasă, o percepi ca pe un haos de senzații și culori pe care trebuie să le digeri și să le faci parte din propria ființă. Motiv pentru care percep drumul de întoarcere ca fiind un alt moment înălțător. Acela este momentul în care lucrurile se așează cu adevărat, se concretizează experiența trăită și ai o mândrie în minte, atât mândria de formare a unei noi amintiri, cât și cea a gândului că ai găsit o modalitate de a-ți amuți și ordona haosul pe care, probabil, nu ai mai putut să îl controlezi de pe urma adunării tuturor senzațiilor și sentimentelor acumulate de zi cu zi. Și apoi ajungi acasă. Recunosc, e destul de ciudat ca după o astfel de experiență care m-a răscolit din toate punctele de vedere să reiau activitățile de zi cu zi. Mi-aș dori ca cineva să simtă mândria pe care am menționat-o mai devreme așa cum o simt eu, pentru că, într-adevăr mă simt ca o eroină. Am cucerit muntele. Am cucerit propriul munte. Am răzbit. Și acum spăl vasele. E simpatică treaba, nu zic nu :))

Mergeți la munte. Sau la mare. Călătoriți cât de des reușiți. Acesta este cel mai bun leac pentru… orice!

Vă las cu o melodie.