Posts Tagged ‘ignoranta’

Pierduți

black-solid-color-backgroundE liniște. O liniște foarte apăsătoare. Se simte o tensiune, dar nu îți poți da seama cu exactitate de unde, de ce, de când și mai ales… cât? Cât va mai ține? Sau, oare va trece vreodată?

Cam asta se simte peste tot în jur. Durere în suflete, ură mută, frustrare și un veșnic sentiment de neputință. Au loc prea multe nenorociri. Una după cealaltă. Fiecare atrăgând după sine încă una și încă una, ca într-un cerc vicios. Totul este destabilizat. E păcat. E păcat că oameni mor. E păcat că oameni fură. E păcat că oameni mint. E pur și simplu păcat… Și în astfel de momente când lumea se pierde, ia naștere haosul. Haos în gândire, haos în suflete, iar din nefericire, sunt oameni care profită de acest fapt. Apoi se creează mai multă bulversare, se transformă în panică, în furie, iar totul devine ca ”o casă de nebuni”. Este foarte ușor să arăți cu degetul și să fugi după vinovați. Este foarte ușor să ajungi în punctul în care devii ca un animal sălbatic ce distruge totul în jur orbește. Și încă animalele măcar au o scuză. Dar oamenii… oamenii nu mai au nici una. Și ajungi să crezi că trăiești într-o lume de suflete pătate, într-o lume fără conștiință care este într-o veșnică goană după putere, nevoie de sațiere a orgoliului și implicit o nevoie de umilire a celor care arată semne de slăbiciune.

Însă sunt acele suflete care, chiar dacă devin orbite de durere și de furie, slăbite de consumul constant al conștiinței și al săgetărilor simțite în inimă, ajung să fie cele mai curate. Se macină, se transformă, trec printr-un proces chinuitor de pierdere de sine, sfâșiere până ajung la o… liniște. Până când se recalibrează, măcar în așa măsură încât să asimileze trăirile care erau la un pas de a le distruge, astfel devenind suflete mai puternice. Suflete care să își dorească să renască, să vadă din nou binele, care să lupte pentru sufletele care au fost pierdute și să le proteje pe cele care au rămas. Și uite așa se naște… speranța. O mică licărire în ochii celor care știu ce înseamnă pierderea, o scânteie care poate reaprinde conștientizarea de sine, nevoia avidă de dreptate și eliminare a tot ce înseamnă gesturi egoiste, răutate gratuită și renașterea unui lucru demult uitat; și anume bunătatea.

Din păcate sunt din ce în ce mai puțini oameni care acceptă faptul că egoismul dus la extrem este unul dintre cele mai mari nenorociri. Indiferența duce spre uitare. Uitarea duce spre nimic. Iar sufletele care ajung să uite sunt suflete care încet, încet împietresc. Împietresc și pier. Ne lovim zi de zi de ignoranță. Punem prea mult accent pe valori materiale decât pe vieți, pe trăiri, ținem prea mult la orgoliile noastre decât pe puterea pe care păsarea o are asupra vieții. Și așa pier, fizic, suflete. Și îți pui întrebarea: oare câte suflete adevărate mai sunt pe lumea asta? Și câte suflete trebuie să mai piară, câte familii, prietenii și iubiri este nevoie să vedem cum sunt distruse pentru a conștientiza dezechilibrul în care ne aflăm? Trebuie să devenim solitari și canibali pentru a ne simți cu adevărat împliniți? Trebuie să recurgem la fapte extreme pentru a opri extremismul din jur?

De ce mai este nevoie?

Advertisements