Posts Tagged ‘amintiri’

Însumăm

3244799bb6de4c33571c360e31509618 Uită-te puțin pe pagina ta de Facebook. Cu precădere la secțiunea de About. Ce vezi? Detaliile vieții tale. Cum te cheamă, câți ani, ești single/într-o relație/căsătorit(ă)/etc. Ai înșiruite unitățile de învățământ pe care le-ai absolvit, membrii familiei și alte detalii de gen. Cum ți se pare?

Oamenii când se uită la aceste detalii despre tine învață anumite lucruri, însă doar ceva superficial, niște idei generale. Dar nimeni în afară de posesorul contului respectiv nu o să poată pătrundă în adâncimea a ce acumulează unul dintre elementele trecute la secțiunea de About. De pildă, cum clasa a 10a a fost pentru tine începutul perioadei de rebeliune în care descoperi ce înseamnă muzica rock sau rap-ul. Cum acolo unde ai dat tu check-in la o bodegă de undeva din colțul Bucureștiului ai cunoscut prima ta iubire. Sau ai avut prima ta beție. Cum nu or să știe ce ai simțit în momentul în care te-ai angajat la primul job, emoțiile primului interviu și cearta cu părinții atunci când te-ai hotărât să pleci într-o excursie cu prietenii în celălalt capăt al țării când abia ți-ai luat carnetul. Sau chiar amploarea discuțiilor pe care le ai zi de zi cu prietenul cel mai bun în casuța aia micuță de chat din colțul din dreapta al ecranului. Este incredibil cum în spatele unor lucruri atât de superficiale se ascund atâtea amintiri, atâtea trăiri, practic viața întreagă a unui om.

Noi reprezentăm o însumare de amintiri. O persoană poate fi blândă datorită candorii primite din mângâierea ușoară a bunicii pe obraz într-o zi când s-a întors de la școală. Poate să fie impulsivă din cauza vreunei nevroze avute în perioada pubertății, sau miloasă cu animalele deoarece are în familie o rudă medic veterinar. Însă nu o să ne prindem, probabil, niciodată de toate elementele care ne-au făcut să devenim oamenii care suntem la momentul prezent. Și trăind atâtea lucruri, nici nu o să reușim să ne aducem aminte cu exactitate tot ce s-a petrecut în viețile noastre, decât ce anume a avut impactul mai mare asupra noastră. Momente fericite, momente triste, dezastrul unei despărțiri sau bucuria unei reuniuni. Prima casă cumpărată, primul drum la munte, sau poate, al doilea de-abia. Păcat că nu există un mecanism prin care să poți marca cu adevărat acele puncte culminante pe care le-ai atins, cu toate sentimentele, senzațiile, toți oamenii care te-au înconjurat, cum te-ai simți a doua zi după evenimentul care te-a impresionat până în măduva oaselor. Și totuși, am observat că anii care trec sunt cumva împărțiți pe categorii în funcție de o senzație generală. Dacă te gândești, spre exemplu, la toți anii de facultate, poți să simți un iz de libertate, sau de plictiseală. Dacă te gândești la perioada în care ai făcut școala generală, primul lucru care îți vine în minte este mirosul de iarbă verde de la țară unde te duceai la bunici vară de vară, sau o mică euforie ca atunci când alergai să te ascunzi de vecini dacă te goneau cu gașca de la scară că făceați prea multă gălăgie. Totul se transformă într-un cumul de impresii, vise, comparații. Iar într-un mod ciudat, ai putea să își însumezi în minte viața în câteva impresii, exact așa cum se întâmplă într-un CV.

Cert este că viața reușește să te surprindă de fiecare dată, cu fiecare an care trece. Chiar dacă trăiești cu impresia că ai trecut prin multe, că ai numeroase experiențe adunate la bord, niciodată nu poți fi sigur de ceea ce urmează. Pentru că oamenii sunt diferiți, etapele vieții sunt diferite, iar felul tău de a privi ce se întâmplă în jurul tău se schimbă în mod continuu, chiar dacă pe moment s-ar putea să nu îți dai seama. Suntem într-o continuă transformare și nu școala pe care o urmezi sau joburile pe care le-ai avut sunt cele care te definesc, ci ceea ce ai făcut cât ți-ai petrecut timpul acolo. Felul în care ai interacționat, reacțiile tale, sentimentele care te-au marcat în perioadele respective.

Întotdeauna am privit omul fascinată, deoarece, chiar și persoanele care la început au părut simple în natura lor la o primă vedere, întotdeauna au ajuns să mă impresioneze cu povestea lor. Poveste pe care nu a fost întotdeauna necesar să o nareze, ci doar să aibă un zâmbet melancolic la un copil de pe stradă, sau o grimasă de neplăcere la o replică auzită.

Trebuie să ne facem timp să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim deschiși la poveștile spuse sau nespuse ale celor din jur. Pentru că niciodată nu o să știm în ce aventură vom ajunge să ne aruncăm, chiar și fără voia noastră, o aventură care ne va crește și care ne va forma alte amintiri pe care… le vom însuma 🙂

Vă las cu o melodie.

Click AICI.

Advertisements

A strange sensation

frumosAm un obicei de a mă uita peste poze și filmări din perioada liceului, facultății, drumețiile pe la munte, bucățele care îmi însumează trecutul. Recunosc, îmi place să mă plimb din când în când prin amintiri. M-a surprins când am descoperit o filmare de pe vremea liceului când eram cu două prietene foarte apropiate la mine în apartament, stăteam și cântam la chitară. Eu băteam acordurile melodiei, una dintre ele făcea solo-ul, cântam mai precis melodia de la Coma, ”Cântă-mi povestea”. Am rămas uimită cât eram de prinse, de serioase, ne-am pus sufletul acolo să ne iasă bine melodia, era cel mai important lucru de la momentul respectiv.

După ce s-a terminat filmulețul m-am gândit la ce a urmat după. Cât am crescut, prin ce am trecut, la cum s-a desfășurat povestea noastră mai departe. Iar lucrul care m-a surpins cel mai tare a fost acela că acum, 8 ani mai târziu, facem exact același lucru, chiar dacă viețile noastre au trecut prin transformări colosale de la momentul filmării. Dar este important că am imortalizat clipa. După ce m-am uitat la filmare am început să stau și să  mă uit ușor mirată în gol. Mă gândeam la ceva dar nu știam la ce. M-am pierdut în senzații și parcă am avut moment revelator, dar care era revelația? Știi la ce mă refer?

Există momente în viața tuturor când se oprește timpul în loc. Stai și asculți o melodie sau doar te uiți pe o poză, apoi te fură peisajul și ai o senzație ciudată, de parcă te-a lovit o idee, o descoperire, dar nu poți pune punctul pe ”i”. Nu știi exact ce simți, nu știi exact la ce te gândești, dar este acel moment în care ai un soi de realizare. În cazul meu gândurile au început să capete o formă după ce am încercat să găsesc o linie de care să mă agăț. Și am ajuns în punctul în care am început să îmi fac o imagine despre unde anume m-a adus viața. Mai ai parte de clipe în care faci un briefing al trecutului, al transformărilor prin care ai trecut și ajungi să te întrebi ”Și acum ce urmează?”. Dar nu este o întrebare pusă în sensul în care nu mai știi ce să faci mai departe, ci ești curios de ce anume se va întâmpla în continuare. Și apoi te cuprinde un sentiment prin care ești determinat să faci cumva să apară mai repede noile experiențe, îți dorești să vezi prin ce aventuri vei mai trece, vrei să faci cât mai multe lucruri care să se transforme în momente memorabile. Cred că acesta este punctul în care temerile de zi cu zi îți dispar brusc și te gândești cu melancolie, dar curaj, la drumul care ți se poate așterne.

Eu privesc momentele astea revelatoare, să le zicem, ca fiind de o importanță majoră. Când treci printr-o relație importantă, sau printr-o pierdere, când ai perioade în care trăiești anumite sentimente la intensitate maximă și te lași prins de vârtejul de obligații și probleme zilnice, tinzi să uiți de clipele cu adevărat importante prin care ai trecut și care te-au adus în punctul în care ai ajuns la situația de față. Niciodată nu știi unde te poate aduce viața. Am rămas perplexă când m-am gândit că de la puștoaica de clasa 1 cu ochelari, aparat dentar și codițe de școlăriță voi ajunge să pierd și să câștig în același timp atâția prieteni, că voi trece prin atâtea locuri, că voi învăța atâtea lucruri, că voi avea atâtea momente de tristețe și de bucurie, că voi călători prin atâtea locuri și că voi ajunge chiar să locuiesc în 4 locuri diferite. Și povestea încă nu s-a încheiat. Însă pot susține că sunt multe aventuri de care am avut parte până la 24 de ani și mă pot mândri cu ele. E adevărat, nu tot drumul a fost presărat cu petale de trandafir, însă toate experiențele însumate, bune și rele, m-au făcut să devin ceea ce sunt acum. Acum, întrebarea este: What’s next? Sunt conștientă de faptul că încă mai sunt foarte multe lucruri de învățat și se vor aduna alte și alte povești care mă vor îmbogăți ca om și curiozitatea chiar îmi este stârnită, pentru că știm cu toții cât de plină de surpirze este viața.

Tocmai din acest motiv consider că este important ca orice persoană să stea într-o zi de duminică și să se uite puțin peste poze. Și să zâmbească. Să își amintească și să înceapă să lucreze la a-și crea amintiri noi. Chiar dacă momentele prin care treci acum nu par a fi importante, ele contribuie la the big picture. Luați aminte la versurile melodiei de mai jos 🙂

 

O plimbare prin amintiri

IMG_0596Urăsc zilele de duminică, recunosc. Da, în principal pentru că știu că urmează după aceasta ziua mirifică de luni. Tocmai din acest motiv veșnic trăiesc cu impresia că duminica efectiv nu am ce face, este o zi pierdută în care melancoliile efemere îmi plutesc fără noimă prin cap. Însă astăzi am făcut un lucru pe care de obicei nu îl fac, spre rușinea mea… Am asiatat la o călătorie în timp, făcută de băieții de la A.R.C.E.N. Ei au inițiat proiectul ”Prin Bucureștii ce se duc ”, în care au chemat oamenii Bucureștiului (și nu numai) să admire minunile ascunse în vasta capitală.

A fost o călătorie în timp chiar binevenită, iar naratorii au fost pe măsură. Am fost chiar foarte plăcut surprinsă de lucrurile nou aflate, de aceste bucățele de istorie de care habar nu aveam (din nou, spre rușinea mea, fiind bucureșteancă get-beget). Pe drum s-au adunat din ce în ce mai mulți oameni, au început să se alăture micului grup care hălăduia străduțele capitalei, parcă, fără o destinație finală. Așadar, drumul a fost binevenit și compania pe măsură 🙂 Puteți vedea poze la linkul acesta, poate vi se face și vouă poftă de un mic tur.

Este impresionant ce impact pot să aibă asupra cuiva elementele nou descoperite. Mai ales cele care au stat sub nasul tău atâta timp și tu nici nu știai că există așa ceva. Să afli că în locul în care stai tu în momentul acesta, în alt an, în altă perioadă, cam pe la aceeași oră, o personalitate, sau un om obișnuit, din trecut, era acolo în locul tău. Te întrebi: ”Uite viața cum înaintează…”. Nu știu care este motivul, dar mă uimește lucrul acesta. Mă uimește cum timpul trece, oamenii trec, viața trece, dar rămân urme. Putem spune că străzile, clădirile, picturile, monumentele, toate reprezintă urme ale trecutului. Sunt urme plăcute, sunt urme care îți fac o idee despre vieți care au existat. Vieți care s-au transformat și au dat naștere la alte vieți și implicit… alte vremuri. Este important, din punctul meu de vedere, să apreciezi și să păstrezi un loc pentru lucrurile care au trecut. Melancoliile care le nasc au și ele rolul lor. Îți lucrează imaginația și te sensibiliează, te fac să apreciezi mai mult ce ai în jur și ce ai tu, adică amintiri.

Amintirile formează foarte mult o persoană. În funcție de amintirile pe care le are își creează o perspectivă asupra lumii și un filtru de a privi lucrurile, evenimentele și oamenii din jurul lor. Dacă ți-a plăcut un paragraf dintr-o carte, îl vei reține și vei avea momente în care îl vei asocia la diferite situații în care vei fi pus, dacă ți-a plăcut atingerea primului tău iubit pe obraz, vei aprecia când lucrul ăsta îți va fi făcut de cel cu care  ești în momentul de față, dacă un prieten te-a rănit, vei avea mai multă grijă cu cine te vei împrieteni următoarea dată.  Amintirile sunt importante în măsura în care te transformă într-o persoană mai înțeleaptă. Într-adevăr, nu mi e pare ok ca amintirile să impună prea multe limitări, în sensul în care să ajungi să te ferești prea mult de anumite lucruri doar pentru că există similarități între situații. Sunt într-adevăr momente în viață când ți se întâmplă să ai reacții negative din simplul motiv că ai depistat semne ale trecutului care au dus spre o finalitate nu prea drăguță. Dar am ajuns la o concluzie: trebuie viitorului să îi dai o șansă, vei fi surprins. În bine sau în rău, asta nu pot spune. Dar de ce să nu speri la bine? 🙂 Dar asta este o poveste pentru o altă intrare a jurnalului.

Așadar, în amintirea vremurilor trecute, vă las cu o melodie. Și dacă aveți ocazia, plimbați-vă prin București. Și nu numai, ci pe oriunde aveți ocazia. Avântați-vă pe străduțe, prin zonele mai puțin umblate. Toate sunt năpădite de amintiri, de la culori și denumiri până la textura clădirilor. Vă eliberează mintea și vă permite un mic moment de… visare!