A strange sensation

frumosAm un obicei de a mă uita peste poze și filmări din perioada liceului, facultății, drumețiile pe la munte, bucățele care îmi însumează trecutul. Recunosc, îmi place să mă plimb din când în când prin amintiri. M-a surprins când am descoperit o filmare de pe vremea liceului când eram cu două prietene foarte apropiate la mine în apartament, stăteam și cântam la chitară. Eu băteam acordurile melodiei, una dintre ele făcea solo-ul, cântam mai precis melodia de la Coma, ”Cântă-mi povestea”. Am rămas uimită cât eram de prinse, de serioase, ne-am pus sufletul acolo să ne iasă bine melodia, era cel mai important lucru de la momentul respectiv.

După ce s-a terminat filmulețul m-am gândit la ce a urmat după. Cât am crescut, prin ce am trecut, la cum s-a desfășurat povestea noastră mai departe. Iar lucrul care m-a surpins cel mai tare a fost acela că acum, 8 ani mai târziu, facem exact același lucru, chiar dacă viețile noastre au trecut prin transformări colosale de la momentul filmării. Dar este important că am imortalizat clipa. După ce m-am uitat la filmare am început să stau și să  mă uit ușor mirată în gol. Mă gândeam la ceva dar nu știam la ce. M-am pierdut în senzații și parcă am avut moment revelator, dar care era revelația? Știi la ce mă refer?

Există momente în viața tuturor când se oprește timpul în loc. Stai și asculți o melodie sau doar te uiți pe o poză, apoi te fură peisajul și ai o senzație ciudată, de parcă te-a lovit o idee, o descoperire, dar nu poți pune punctul pe ”i”. Nu știi exact ce simți, nu știi exact la ce te gândești, dar este acel moment în care ai un soi de realizare. În cazul meu gândurile au început să capete o formă după ce am încercat să găsesc o linie de care să mă agăț. Și am ajuns în punctul în care am început să îmi fac o imagine despre unde anume m-a adus viața. Mai ai parte de clipe în care faci un briefing al trecutului, al transformărilor prin care ai trecut și ajungi să te întrebi ”Și acum ce urmează?”. Dar nu este o întrebare pusă în sensul în care nu mai știi ce să faci mai departe, ci ești curios de ce anume se va întâmpla în continuare. Și apoi te cuprinde un sentiment prin care ești determinat să faci cumva să apară mai repede noile experiențe, îți dorești să vezi prin ce aventuri vei mai trece, vrei să faci cât mai multe lucruri care să se transforme în momente memorabile. Cred că acesta este punctul în care temerile de zi cu zi îți dispar brusc și te gândești cu melancolie, dar curaj, la drumul care ți se poate așterne.

Eu privesc momentele astea revelatoare, să le zicem, ca fiind de o importanță majoră. Când treci printr-o relație importantă, sau printr-o pierdere, când ai perioade în care trăiești anumite sentimente la intensitate maximă și te lași prins de vârtejul de obligații și probleme zilnice, tinzi să uiți de clipele cu adevărat importante prin care ai trecut și care te-au adus în punctul în care ai ajuns la situația de față. Niciodată nu știi unde te poate aduce viața. Am rămas perplexă când m-am gândit că de la puștoaica de clasa 1 cu ochelari, aparat dentar și codițe de școlăriță voi ajunge să pierd și să câștig în același timp atâția prieteni, că voi trece prin atâtea locuri, că voi învăța atâtea lucruri, că voi avea atâtea momente de tristețe și de bucurie, că voi călători prin atâtea locuri și că voi ajunge chiar să locuiesc în 4 locuri diferite. Și povestea încă nu s-a încheiat. Însă pot susține că sunt multe aventuri de care am avut parte până la 24 de ani și mă pot mândri cu ele. E adevărat, nu tot drumul a fost presărat cu petale de trandafir, însă toate experiențele însumate, bune și rele, m-au făcut să devin ceea ce sunt acum. Acum, întrebarea este: What’s next? Sunt conștientă de faptul că încă mai sunt foarte multe lucruri de învățat și se vor aduna alte și alte povești care mă vor îmbogăți ca om și curiozitatea chiar îmi este stârnită, pentru că știm cu toții cât de plină de surpirze este viața.

Tocmai din acest motiv consider că este important ca orice persoană să stea într-o zi de duminică și să se uite puțin peste poze. Și să zâmbească. Să își amintească și să înceapă să lucreze la a-și crea amintiri noi. Chiar dacă momentele prin care treci acum nu par a fi importante, ele contribuie la the big picture. Luați aminte la versurile melodiei de mai jos 🙂

 

Advertisements

De cu zi, de cu noapte

49871224d6fb26175bb47779f83e6177Citisem un articol acum vreo săptămână, două, legat de importanța nopții în procesul de gândire, de regăsire a eului. Mi s-a părut de-a dreptul interesant, mai ales în condițiile în care eu sunt o pasăre de noapte. În articol au existat anumite elemente care m-au făcut să privesc această așa-numită ”pierdere de vreme” ca fiind, de fapt, un lucru constructiv, cel puțin din punct de vedere al găsirii unor răspunsuri pentru propria liniște.

Nu cred că noi, ca oameni, suntem cu adevărat conștienți de amalgamul de informații care vin în avalanșă în timpul unei zi banale. Dacă stau să mă gândesc și un simplu drum cu autobuzul te umple de trăiri, senzații, impresii. Când vezi o persoană că stă liniștită cu o carte în mână pe scaun, ai tendința să naști curiozități legate de ce anume citește. Dacă vezi pe cineva cu căștile în urechi îți poți pune întrebarea ”Oare ascultă o melodie pe care o știu și eu?” și din gânduri mărunte dai în alte gânduri mărunte până ajungi să îți aduci aminte de altele și altele. Ajungi să faci atâtea conexiuni și asocieri cu evenimentele care au directă legătură cu tine până în momentul în care te prinde o avalanșă liniștită, melancolică ce se oprește doar atunci când s-a pus frână și s-au deschis ușile.

Apoi urmează interacțiunea. Școală, facultate, muncă, nu ești niciodată singur. Păreri ale persoanelor pe subiecte banale sau importante, nu contează, tu le asimilezi. Lucruri care te deranjează, lucruri care îți fac plăcere, un zâmbet sau o grimasă a interlocutorilor te fac să interpretezi, să reacționezi, să naști sau să omori sentimente și păreri atât de brusc cum au apărut. Până și un SMS poate să îți întoarcă lumea la 180 de grade. Nu știi niciodată la ce să te aștepți și nu te poți pune cu neprevăzutul. Și ești într-atât de prins de ceea ce se întâmplă în jurul tău încât orice te poate surprinde. Te concentrezi pe treaba pe care o ai de îndeplinit, în paralel te concentrezi pe vorbele sau gesturile care îți sunt adresate, primești și oferi la rândul tău energie care ți se imprimă până în măduva oaselor, mai ales dacă ești pus în situații în care trebuie să ai grijă la ceea ce spui. Nu îți permiți cu oricine să îți manifești frustrările sau bucuriile, iar faptul că îți pui o mască este teribil de obositor. Și să fim sinceri, avem în posesie o foarte variată gamă de măști pentru fiecare persoană din viața noastră, nu contează dacă sunt apropiați sau străini. Pentru părinți trebuie să pari ok, să fie mândri de tine. Pentru colegi trebuie să pari stăpân pe situație pentru a nu fi privit ca fiind o verigă slabă. Pentru iubit/iubită trebuie să fii un stâlp pe care să se bazeze, chiar și în momentele în care îți verși amarul față de persoana respectivă (pentru că așa te expui și arătându-i că te bazezi pe ea așa îi creezi și celuilalt sentimentul că poate să aibă la fel de multă încredere în tine). Iar eu nu cred persoanele care îmi spun cu o deosebită nonșalanță că ”Mie nu îmi pasă de părerile celorlalți despre mine.”. Let’s face it, adevărul este cu totul altul. Mai ales că aceste măști ale noastre au la bază tocmai reacțiile celorlalți pe care le observăm la adresa manifestărilor pe care le expunem. Da, poți să fi miserupist până la bunul Dumnezeu, însă asta reprezintă o mască a sfidării născută de pe urma unor ostilități ale celorlalți la adresa ta, spre exemplu.

Și apoi ajungi acasă. După o zi în care ai fost expus la atâtea interacțiuni, evenimente (mai mult sau mai puțin importante), simți că s-a lăsat cortina și poți respira liniștit. Într-adevăr, acest lucru se face treptat, trebuie să ieși din șocul zilei ca să ajungi să regăsești liniștea pe care realizezi că undeva în spatele minții o doreai atât de mult… Oaza din mijlocul deșertului. Te ocupi de mărunțișuri. Un telefon cu ai tăi, un pic de ordine, rutina zilnică. După ce ai tăiat tot de pe listă te așezi în liniște pe scaun. Eventual cântă ceva pe fundal și apoi fumul țigării (fumătorii știu de ce :)) este semnalul de start. Atunci începi să diseci ziua care tocmai a trecut, folosind sita minții pentru a culege informațiile care au lăsat cu adevărat o amprentă asupra ta. Încerci să te regăsești pe tine și adevăratele tale păreri și sentimente față de ce s-a petrecut. Și cum se spune că noaptea este cel mai bun sfătuitor, în ea ajungi să te învelești și să te lași pradă amalgamului din interiorul tău. Și asta o putem lua ca pe o altă probă prin care trebuie să trecem, chiar e o dovadă de curaj să îți înfrunți demonii și simțirile ținute în cușcă atâtea ore cât te lași expus lumii în timpul zilei. Și această parte a zilei consider că este cea mai importantă pentru formarea ta ca persoană și a filtrelor pe care ți le însușești. Capeți multe perspective pe care reușești să le analizezi și să le dai o formă concretă, chit că în temeri, chit că în bucurii, chit că în suferințe sau melancolii în care doreai să te pierzi dar timpul nu ți-a permis. În momente ca astea crești, te regăsești. Chiar și nopțile pierdute în sentimente de amărăciune îți folosesc. Pentru ca atunci procesezi, consumi ceea ce a fost mai rău adunat în tine, astfel ajungând ca următoarea zi să fii mai liniștit și mai stăpân pe situații. Iar noaptea următoare o iei de la capăt, până când reușești să ajungi la o liniște.

Profită de orele tărzii din noapte în care te fură propria minte. În acele ore de liniște mintea și inima încep să comunice mai bine și să ajungă la consensul de care sufletul are nevoie.

Vă las cu o melodie:

Photo via lrargerich

O plimbare prin amintiri

IMG_0596Urăsc zilele de duminică, recunosc. Da, în principal pentru că știu că urmează după aceasta ziua mirifică de luni. Tocmai din acest motiv veșnic trăiesc cu impresia că duminica efectiv nu am ce face, este o zi pierdută în care melancoliile efemere îmi plutesc fără noimă prin cap. Însă astăzi am făcut un lucru pe care de obicei nu îl fac, spre rușinea mea… Am asiatat la o călătorie în timp, făcută de băieții de la A.R.C.E.N. Ei au inițiat proiectul ”Prin Bucureștii ce se duc ”, în care au chemat oamenii Bucureștiului (și nu numai) să admire minunile ascunse în vasta capitală.

A fost o călătorie în timp chiar binevenită, iar naratorii au fost pe măsură. Am fost chiar foarte plăcut surprinsă de lucrurile nou aflate, de aceste bucățele de istorie de care habar nu aveam (din nou, spre rușinea mea, fiind bucureșteancă get-beget). Pe drum s-au adunat din ce în ce mai mulți oameni, au început să se alăture micului grup care hălăduia străduțele capitalei, parcă, fără o destinație finală. Așadar, drumul a fost binevenit și compania pe măsură 🙂 Puteți vedea poze la linkul acesta, poate vi se face și vouă poftă de un mic tur.

Este impresionant ce impact pot să aibă asupra cuiva elementele nou descoperite. Mai ales cele care au stat sub nasul tău atâta timp și tu nici nu știai că există așa ceva. Să afli că în locul în care stai tu în momentul acesta, în alt an, în altă perioadă, cam pe la aceeași oră, o personalitate, sau un om obișnuit, din trecut, era acolo în locul tău. Te întrebi: ”Uite viața cum înaintează…”. Nu știu care este motivul, dar mă uimește lucrul acesta. Mă uimește cum timpul trece, oamenii trec, viața trece, dar rămân urme. Putem spune că străzile, clădirile, picturile, monumentele, toate reprezintă urme ale trecutului. Sunt urme plăcute, sunt urme care îți fac o idee despre vieți care au existat. Vieți care s-au transformat și au dat naștere la alte vieți și implicit… alte vremuri. Este important, din punctul meu de vedere, să apreciezi și să păstrezi un loc pentru lucrurile care au trecut. Melancoliile care le nasc au și ele rolul lor. Îți lucrează imaginația și te sensibiliează, te fac să apreciezi mai mult ce ai în jur și ce ai tu, adică amintiri.

Amintirile formează foarte mult o persoană. În funcție de amintirile pe care le are își creează o perspectivă asupra lumii și un filtru de a privi lucrurile, evenimentele și oamenii din jurul lor. Dacă ți-a plăcut un paragraf dintr-o carte, îl vei reține și vei avea momente în care îl vei asocia la diferite situații în care vei fi pus, dacă ți-a plăcut atingerea primului tău iubit pe obraz, vei aprecia când lucrul ăsta îți va fi făcut de cel cu care  ești în momentul de față, dacă un prieten te-a rănit, vei avea mai multă grijă cu cine te vei împrieteni următoarea dată.  Amintirile sunt importante în măsura în care te transformă într-o persoană mai înțeleaptă. Într-adevăr, nu mi e pare ok ca amintirile să impună prea multe limitări, în sensul în care să ajungi să te ferești prea mult de anumite lucruri doar pentru că există similarități între situații. Sunt într-adevăr momente în viață când ți se întâmplă să ai reacții negative din simplul motiv că ai depistat semne ale trecutului care au dus spre o finalitate nu prea drăguță. Dar am ajuns la o concluzie: trebuie viitorului să îi dai o șansă, vei fi surprins. În bine sau în rău, asta nu pot spune. Dar de ce să nu speri la bine? 🙂 Dar asta este o poveste pentru o altă intrare a jurnalului.

Așadar, în amintirea vremurilor trecute, vă las cu o melodie. Și dacă aveți ocazia, plimbați-vă prin București. Și nu numai, ci pe oriunde aveți ocazia. Avântați-vă pe străduțe, prin zonele mai puțin umblate. Toate sunt năpădite de amintiri, de la culori și denumiri până la textura clădirilor. Vă eliberează mintea și vă permite un mic moment de… visare!

Ce contează? :)

tumblr_n3061gmvEs1s9iy90o1_500A trecut ceva vreme de când nu am mai așternut un gând în acest jurnal digital. Dar sinceră să fiu, de când am luat pauză de la această activitate s-au petrecut multe evenimente, mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată că s-ar putea întâmpla în mai puțin de un an.

Iacătă că se întâmplă brusc să te lovească. Ți s-a întâmplat vreodată ca într-un moment să consideri că ai găsit o liniște, o linie de plutire pe care o credeai demult pierdută și apoi într-o fracțiune de secundă lumea să se întoarcă la 180 de grade? Sigur ți s-a întâmplat măcar o dată până acum. Vai, și ce senzație! Din calm în criză, din durere în fericire, o impresie a unei liniști și iar furtună. Apoi rămâi tu. Dar unde ai fost până acum? Vâltoarea evenimentelor are talentul de-a te face uitat de tine. Iar când rămâi doar tu și începi și te liniștești te întrebi: ”Măi, dar eu unde am fost până acum?”

Nu este un lucru ușor să ajungi să te contopești cu ce se întâmplă în jurul tău și să te lași dus de val până în momentul în care întâmplările te aduc în punctul acela de tu nu mai realizezi că ele se crează în jurul tău, ci crezi pur și simplu se întâmplă. Și este, de asemenea, greu momentul în care îți dai seama că ai pierdut un control (aparent) și nici de tine nu mai știi nimic. Nu te așteptai la așa ceva. Nici nu aveai cum, ce-i drept. Dar este într-adevăr important momentul în care mintea ta ajunge să recunoască vidul, vidul acela pe care la un moment dat ți l-ai format pentru a-ți pune în ordine gândurile. Ai și uitat că ai avut așa ceva. Și într-adevăr este o binecuvântare când începi să simți din nou aroma libertății. Pentru că vidul asta și este… acel colțișor al tău în care reușești singur să îți dai jos cătușele frământărilor și frustrărilor de zi cu zi. Acela este momentul tău de reculegere.

Stând și uitându-mă în urmă nu îmi vine să cred prin câte poate să treacă o persoană în întreaga viață. Prin câte senzații, câte trăiri, câți oameni vin și pleacă și ce conexiuni se formează. Nu degeaba expresia ”ce mică-i lumea”. Culmea, realmente am ajuns la concluzia că lumea asta chiar e mică. Pentru că indiferent cât sunt de complexe evenimentele care se petrec și acțiunile pe care le iei, ajungi spre exemplu  să te apropii de persoane cu care ai avut o interacțiune foarte redusă la un moment dat. Este o senzație într-adevăr ciudată dar și plăcută în același timp. Ajungi pe căi pe care nici în cele mai nebune vise și planuri nu ai fi crezut că o să o apuci. Dar nu este un lucru rău, ci dimpotrivă. Asta demonstrează că ai crescut. Metamorfoza prin care trece o persoană pentru a ajunge la punctul maxim al evoluției reprezintă un tumult din care nu pot înțelege cum cineva poate scăpa teafăr. Dar nu este imposibil. Atâta timp cât reușești să te regăsești, măcar din când în când, înseamnă că ai început cu adevărat să te definești și să te transformi în ceva frumos.  Dragostea, tristețea, ura, melancolia, fericirea, singurătatea, atașamentul, toate contribuie la procesul tău de creștere și toate emoțiile puternice pe care le trăiești, chit că sunt pozitive sau negative, consider că fiecare om trebuie să fie recunoscător că are parte de ele. De ce? Pentru că ele te aduc la concluziile de care ai nevoie. Ele te definesc, ele te cresc, ele te perfecționează. Motiv pentru care nu trebuie să ai nici un regret în viață, ci trebuie să realizezi și să fii mulțumit că ai avut parte de o asemenea varietate de trăiri.

Dar, stai și te întrebi la finalul unei etape din viața ta, la urma urmei ce contează? Sentimentele, oamenii, întâmplările, ce anume? Răspunsul meu este: TOT. Totul contează, pentru că totul te-a influențat. Recunosc, pe locurile fruntașe pot spune că sunt dragostea și prietenii. Dragostea este centrul universului unei persoane iar prietenii sunt acolo când universul tău trece prin transformări diverse.  În fond și la urma urmei, oricât ar conta punctul în care vrei să ajungi, mai important este drumul. Drumul te definește, drumul îți arată cine merită să rămână în viața ta și cine nu, drumul ți-l formezi, dar uneori te mai fură peisajul și te mai duce și pe unde vrea el. Contează curajul de a-l urma. Și să nu uităm și de curajul de a te păstra tu însuți cu pasiunile, fricile, bucuriile și visele pe care le ai. Chiar dacă ele cu timpul se schimbă, tot simți că sunt ale tale, important e să nu le dai la o parte.

Un adevărat roler-coaster și viața asta, nu? 🙂

Vă las cu o melodie:

Photo via corarebel.tumblr.com

Si uite asa a mai trecut o sarbatoare

Au trecut si Pastele si 1 Mai. Ce senzatie ciudata totusi, de fiecare data, si atunci cand o sarbatoare se apropie, si chiar si atunci cand imediat trece. Din pacate, eu cel putin, nu mai simt la fiecare sarbatoare aceeasi fericire pe care o simteam atunci cand eram copil. Cand eram mici, la astfel de ocazii, ne gandeam dupa cum urmeaza: vacanta, cadouri, mancare, joaca, intai desene multe la televizor apoi temele cu doua zile inainte de inceperea scolii, checul bunicii. Daca mai sunt anumite elemente, va rog adaugati. Insa acum, cand am crescut, lista s-a mai redus nitel: vizite la parinti, intalnire cu prietenii, mancare buna si mai ales liber de la munca! Insa mai mult ma mut la parinti zilele astea decat sa apuc sa petrec macar o jumatate de zi acasa :)) Normal ar trebui sa ma astept ca sarbatorile la parinti sa fie ocazii de a-mi aduce aminte si de a retrai clipele de bucurie din copilarie, dar parca nu mai exista acea dulceata de odinioara, sa ii spun asa.

Acum fericirea aceea de copil o am cand fac exceptii de la regula si imi petrec sarbatorile cu prietenii, daca mergem la munte sau la mare, sau chiar daca ne adunam la cineva anume acasa pentru a face de mancare sau pentru a ne juca tot felul de dracii si sa facem maraton de filme. Acum nu mai simt placerea si siguranta pe care o confera casa parinteasca, mai ales cand mamele si bunicii se ocupau vesnic sa nu ne lipseasca nimic de pe masa, sa stam sa lenevim in paturile noastre in care am dormit atatia ani de-a randul, sa ne delectam cu tot soiul de dulciuri pe care suntem constienti ca nu le vom face niciodata cu mana noastra atat de bune cum le fac femeile din familie; acum pentru mine si multi de varsta mea bucuria este sa stam cu prietenii, sa umblam, sa dansam, sa ne simtim bine si sa petrecem de parca ar veni sfarsitul lumii.

Iar finalul sarbatorilor pica exact ca si cum ne-ar pica un bolovan in cap. Dupa cateva zile de relaxare si distractie, in care nu mai ai nici un fel de grija, cand iti aduci aminte brusc seara ca ziua urmatoare te asteapta munca/scoala te ia cu lesin… si speri sa lesini si sa te tina pana ziua urmatoare pe la miezul ei ca  sa poti prelungi inevitabilul cu inca o zi macar. La incheierea unei mini-vacante apar doua variante pentru felul in care te simti in ziua reintoarcerii in campul muncii: ori te simti extenuat si abia reusesti sa iti misti picioarele pana la tonomatul de cafea, ori esti intr-o vrie care inca se agata de capul tau de parca nu ai terminat sa te zbantui dupa cateva zile de facut asta incontinuu. Si cand ajungi acasa dupa aceasta zi, te tarasti efectiv pana in pat, dorindu-ti sa nu se fi terminat vreodata vacanta. Partea buna cand lucrezi sau cand ai scoala este faptul ca dup-aia, de cand ti-ai reintrat in mana, timpul trece atat de repede incat  te surprinde extraordinar de placut cand constati ca a venit deja urmatoarea vacanta. Si apoi toate evenimentele de mai sus se repeta. Important este ca de fiecare data, ca sa nu intri intr-o monotonie, sa incerci sa faci fiecare sarbatoare ceva mai speciala, chiar daca sunt unele elemente care este obligatoriu sa se intample, ca un soi de ritual. Dar chit ca exista elemente de rutina, hai sa recunoastem, orice sarbatoare e bine venita, cel putin dupa ce te-ai angajat.

Sa depui efort

De cate ori ti s-a intamplat pana acum sa auzi din partea mai multor persoane (de regula mai mari in varsta decat tine) ca “Uita-te la nu stiu cine, care are note mai bune/ realizari mai multe/ este mai cuminte decat tine!”? Sau de cate ori nu ti s-a intamplat sa te uiti cu admiratie la altul si sa te desconsideri judecand prin prisma faptului ca “e mai bun decat mine la nu stiu ce lucru”? Acesta este startul pentru multi din punct de vedere al depunerii unui efort. Am patit-o si eu, cum au patit-o si multi altii la randul lor. Sa auzim cand eram mici din gura membrilor familiei lucruri de acest gen. Insa intrebarea e: cand cineva auzea astfel de lucruri, il determina sa faca mai bine lucrul pentru care era mustrat, sau il enerva si cuvintele produceau un efect total opus?

Si hai sa fim sinceri… Cand eram mici ne afectau intr-un fel lucrurile astea, pentru ca ajungeam sa ne desconsideram, poate chiar sa ne vedem mai mult defectele si aruncam intr-un colt calitatile. Asta chiar daca dupa ce auzeam comparatiile cu pricina incepeam sa ne enervam si sa nu mai vorbim cu parintii. Eu una cel putin incercam sa par indiferenta, supusa si intelegatoare daca imi spuneau astfel de lucruri, dar in mine mocnea ideea de “nici in ruptul capului nu o sa fac cum a facut persoana pe care tocmai mi-ati dat-o ca exemplu”. Dar in interiorul meu simteam, ce-i drept, ca mi-am dezamagit persoanele cele mai apropiate, insa datorita orgoliului meu de copil neapreciat, nu aveam de gand sa le arat chestia asta, si ma purtam ca atare. Pe de alta parte, consider ca acele vorbe, indiferent cat de mult ma deranjau la vremea respectiva, totusi la nivelul subconstientului ma faceau sa depun un mai mare efort (cel putin din punct de vedere al notelor). La inceput pentru a nu-mi dezamagi parintii. Mai tarziu pentru a nu ma dezamagi pe mine.

Cu trecerea timpului observi ca  depui eforturi pentru a fi cel mai bun, sau bun dupa propriile standarde, insa sunt destule momente in care o faci degeaba. Cel mai bun exemplu este atunci cand inveti pentru sesiune. Stai si iti pierzi nopti in sir incercand sa bagi cu lopata in creier cartile si cursurile de care dispui, ca sa relizezi ca dupa atata amar si jale primesti o nota mica, totalmente pe nedrept. Sau invers, primesti niste intrebari atat de usoare la examen incat realizezi ca puteai foarte simplu sa stai sa te uiti la filme toata noaptea decat sa zgarii peretii de disperare ca nu stii nimic. Asa este si in viata de zi cu zi. Depui atat de multe eforturi sa te faci placut, sau folositor, sau pur si simplu acceptat in anumite cercuri, insa acest lucru este o sabie cu doua taisuri. Eforturile pe care le faci ori sunt bune si dau rezultate, ori realizezi ca te-ai fortat degeaba pentru ca era mai usor decat ti-ai fi imaginat, ori, si cea mai neplacuta varianta, ajungi la concluzia ca ceea ce incerci sa faci nu este de fapt pentru tine. Cum sa nu te ameteasca mersul lucrurilor de la un punct incolo?

Tocmai din acest motiv am ajuns la concluzia ca mai bine faci lucrurile dupa cum te taie capul in anumite situatii. Ii observi pe cei pe care ii consideri mai buni decat tine, asculti de sfaturile parintilor, iti impingi limitele, ajungi sa te cunosti, iar de acolo dai tot ce poti mai bun din tine, insa nu trebuie sa te fortezi chiar de fiecare data, pentru ca de multe ori nu merita. Important este sa faci eforturi pentru lucrurile in care crezi, pe care ti le doresti, si pentru lucrurile la care stii ca poti face mai bine decat in alte dati. Merg, am mers, si voi merge intotdeauna pe ideea de incercare (pentru ca sunt sigura ca daca incerci reusesti, daca nu mai devreme, atunci mai tarziu, si tot reusesti), insa (chiar daca mi-a luat ceva timp) am realizat ca sunt multe lucruri pentru care nu trebuie sa te zbati prea mult si sa iti pui probleme, deoarece nu numai ca nu iti atingi scopul, ci ajung sa iti iasa peri albi si sa te invinovatesti de unul singur pe nedrept si pentru nimic.

Traieste-ti viata sperand in tine, nu visand sa fii ca altii.

Asteptari

Ca un copil micut ce de-abia asteapta sa ii vina ziua de nastere ca sa manace tort si sa aiba voie sa faca ce vrea si sa primeasca multe multe jucarii, asa am fost si eu cand acum 3 seri ma pregateam sa merg la spectacolul de la Sala Palatului numit “Hollywood Music in Bucharest”. Se anunta a fi un eveniment promitator, cu muzica din Star Wars, The Lord of the Rings, Superman, Forest Gump si multe altele. Asadar, impreuna cu prietenul, am luat de cu aproape o luna inainte bilete.

A fost imbulzeala mare, insa am reusit sa intram repede, mai ales ca am ajuns cu 10 minute inainte de inceperea spectacolului. Dupa ce gongul s-a saturat sa mai bata si luminile s-au stins, concertul a inceput. In spatele orchestrei culmina un ecran imens pe care urmau a fi afisate secvente si poze din filmele care trebuiau a fi reprezentate prin melodii. O tanti incepuse sa prezinte fiecare film pe scurt, pentru ca publicul sa stie la ce sa se astepte, si facea acest lucru o data la 2-3 melodii. Se ia apoi pauza de 20 de minute, dupa care dupa inca 5 minute de muzica ne-am ridicat si am plecat.

De ce? Din varii motive. In primul si in primul rand sonorizarea a fost extrem de proasta. Erau insirate 2 randuri de boxe (probabil in jur de 6) de-o parte si de alta a scenei, iar sunetul nu se propaga ca lumea in sala, iar pe langa asta, calitatea acelor boxe a lasat de dorit. In al doilea rand, ceea ce mie mi s-a parut strigator la cer a fost urmatorul lucru: Star Wars a avut 6 filme, reprezentand o saga. Filmul meu de suflet. Stapanul Inelelor (alt film de suflet) a avut 3 parti. Ambele sunt preferatele mele, pe locul I in clasamentul meu al celor mai tari filme dintotdeauna. Dar cum naiba sa aloci nici 5 minute melodiei principale din soundtrack-ul Star Wars, dar sa aloci in schimb aproape 15 minute filmului Stapanul Inelelor? Inteleg, poate ca cel din urma a avut o mai mare varietate din punct de vedere al coloanei sonore, pot sa trec peste asta, insa nu pot sa trec peste faptul ca nici macar nu au cantat melodia care trebuie, cea care reprezinta  Razboiul Stelelor, ci o chestie ciudata. Cum poti sa faci asa ceva?

Si fara sa vreau sa fiu carcotasa, insa prima soprana care a intrat sa cante anumite pasaje din melodii al filmului Stapanul Inelelor nici macar nu a avut bunul simt sa faca vreo repetitie (sau sa retina cum sa cante versurile macar) pentru ultima melodie pe care au cantat-o legat de aceasta opera cinematografica. S-a incurcat in versuri, a falsat groaznic la final, si nici macar nu tinea locului microfonul ala la gura ca sa se auda toate notele pe care le atingea.

Pe langa toate astea, nici macar nu au respectat liniile melodice asa cum a trebuit la multe dintre filme. Concertul acesta pur si simplu nu a reusit sa imi faca pielea de gaina. Probabil am avut eu asteptari mult prea mari. Poate data viitoare o sa iasa mai bine. Nu sunt eu experta in muzica, insa reusesc sa imi dau seama macar daca a iesit sau nu bine un concert, cel putin din punctul meu de vedere. Poate altora le-a placut, si ma bucur sincer daca asa s-a intamplat. Singura problema e ca nu am fost singura care a plecat imediat dupa pauza cu o expresie dezamagita pe fata.