Dor de ducă

alt munte si alte floriSunt momente în care mă pierd cu gândul pe meleaguri pe care le-am străbătut acum ceva vreme. Îmi aduc aminte de mirosul unui brad, de raza soarelui care mi-a mângâiat obrazul, de aroma sărată a mării, de zgomotul roților pe șine și emoția unei noi călătorii. Motiv pentru care mă omoară când mi se întâmplă să trec prin Gara de Nord și știu că nu plec nicăieri. Mi s-a întâmplat să mă duc în gară pentru a conduce prieteni la tren sau pentru a-i culege de acolo, însă parcă mă încerca o ardoare, mă bătea gândul să mă sui în primul tren care se pregătea să plece de la peron și să văd unde ajung, nu conta unde. Și simțeam o mică durere când mă îndreptam spre ieșirea din gară.

Este un sentiment înălțător, atât acela de plecare, cât și cel de la întoarcere. Momentul în care pleci este de nedescris. În primul rând nu cred că a fost dată în care să mă urc în tren și să nu fiu încălțată în bocanci (lucru pe care le-am realizat de foarte curând), pentru că da, aparent toate drumurile cu trenul le-am făcut spre munte, la mare am prins alte mijloace de transport. Și parcă eram în transă de fiecare dată când plecam. Îmi vuiau urechile, îmi vâjâia capul, simțeam adrenalina și nu știam la ce să mă aștept. Sincer nici măcar nu mă interesa ce urma, eram doar fericită că plec. Că mă urc în trenul în care știam că voi sta să ascult muzică și să visez privind peisajele efemere. Și după ce toată lumea se dezmorțea urmau discuțiile pe care nici unii din grup nu știam cum să le întreținem doar doar să ajungem mai repede la destinație. Momentul în care am pus piciorul în afara trenului a fost, este și va fi întotdeauna, în mintea mea, un moment de glorie. Am parcurs bucata de drum ce reprezintă tranziția lumea mea – lumea nouă. O lume de cucerit, o aventură de trăit, ca momentul în care ai cunoscut o persoană nouă și de-abia aștepți să o revezi și să te lași surprins de ce anume urmează când vă întâlniți; chiar dacă știi că ați stabilit că mergeți la un film sau la o cafea, nu știi exact la ce să te aștepți. Așa și drumețiile. Apoi pornești spre cucerirea noii lumi. Te lași purtat de val, lași o liniște să te cuprindă și parcă îți jubilează în suflet o furtună controlată. Ești înconjurat de persoane care îți transmit aceeași vibrație de bunăstare, neliniște, încântare și vă antrenații unii pe alții într-o euforie ca într-un film de acțiune. Călătoria în sine este ca un drum în care te regăsești în uitare.

Când te desprinzi de zgomotul mașinilor, când nu mai simți asfaltul sub picioare și te înconjoară văzduhul și eternii brazi, atunci este momentul în care te îndepărtezi de tot ceeea ce  înseamnă viața ta până la momentul respectiv. Nu mai ai amintiri, nu mai știi ce înseamnă muncă, școală, greutățile de zi cu zi, zgomotul fără rost sau dezamăgirile. Nu ai decât adierea ușoară, soarele care îți zâmbește și pământul pe care îl sui și îl cobori. Ai o destinație, dar nu te gândești atât de mult la ea cât la poteca pe care o urmezi. Te pierzi în conversații simpatice până când amuțești și sufletul tău ajunge să fie la fel de liniștit și tăcut ca un nor care plutește alene pe cerul de un senin pe care îl credeai existent numai în poveștile cu zâne și zmei. O astfel de călătorie este ca un leac pentru inimă.

Când vine momentul de final al călătoriei  simți că te apropii de o conlcuzie. Nu una prea cizelată, nu știi exact care este ideea de final, dar ai sentimentul că ai atins un scop. Drumul înapoi  este ca un happy end care îți lasă o dâră de melancolie. Simți că ți-ai atins scopul de a cuceri lumea nouă; adevărul este că ți-ai cucerit propria lume și toate angoasele care te-au împuns până la momentul plecării au dispărut ca ceața din zori. Apoi treci din nou prin drumul de tranziție lumea nouă – lumea ta. Îți rămâne imprimată în suflet liniștea în care te-ai scăldat de-a lungul călătoriei pe care, în momentul în care aștepți cuminte pe scaunul din tren să ajungi acasă, o percepi ca pe un haos de senzații și culori pe care trebuie să le digeri și să le faci parte din propria ființă. Motiv pentru care percep drumul de întoarcere ca fiind un alt moment înălțător. Acela este momentul în care lucrurile se așează cu adevărat, se concretizează experiența trăită și ai o mândrie în minte, atât mândria de formare a unei noi amintiri, cât și cea a gândului că ai găsit o modalitate de a-ți amuți și ordona haosul pe care, probabil, nu ai mai putut să îl controlezi de pe urma adunării tuturor senzațiilor și sentimentelor acumulate de zi cu zi. Și apoi ajungi acasă. Recunosc, e destul de ciudat ca după o astfel de experiență care m-a răscolit din toate punctele de vedere să reiau activitățile de zi cu zi. Mi-aș dori ca cineva să simtă mândria pe care am menționat-o mai devreme așa cum o simt eu, pentru că, într-adevăr mă simt ca o eroină. Am cucerit muntele. Am cucerit propriul munte. Am răzbit. Și acum spăl vasele. E simpatică treaba, nu zic nu :))

Mergeți la munte. Sau la mare. Călătoriți cât de des reușiți. Acesta este cel mai bun leac pentru… orice!

Vă las cu o melodie.

Advertisements

Amprente

open roadÎn seara aceasta am început să fac un lucru pe care nu l-am mai făcut de ceva vreme. Acel lucru a fost să mă așez frumos la lumina monitorului, să pun un album să cânte pe fundal (prima dată când ascult Bacovia Overdrive de la Robin and the Backstabbers, dacă nu l-ați ascultat, chiar îl recomand cu căldură) și să mă scald în scrierile din paginile virtuale. Mai precis să sar din articole în articole și să mă afund în alte lumi, lumi cu care încerc, probabil, să mă identific, lumi care ar putea să curpindă bucățele din mine, din gândurile, trăirile și imaginația mea.

Dacă stăm să ne gândim, orice poze peste care ne uităm și nu sunt ale noastre (și implicit nu sunt făcute de noi sau de alții la momente în care noi suntem prezenți), orice articole citim, orice melodii ascultăm, toate lasă amprente în mințile noastre. Să luăm ca exemplu o poză cu un apus de soare la munte și lumina are o nuanță la care nu ai asistat cu ochiul liber și dintr-un motiv inexplicabil ajunge să îți încălzească sufletul. Sau cineva rostește o metaforă romantică și tu o percepi fără să vrei ca pe o referință la o iubire care în mintea ta era demult apusă; din întâmplare citești un cuvânt care poate să aibă un impact extrem de puternic asupra ta pentru că însumează gânduri pe care le-ai ținut în frâu atâta vreme tocmai pentru că nu ai știut să le exprimi. Fiecare persoană își are propriul filtru prin care trece orice lucru cu care interacționează și care îi atrage atenția, chit că e un paragraf dintr-o carte, un zâmbet al persoanei de care îi place sau un acord al unui instrument. Astfel, o amprentă a acelui lucru ce a trezit interesul rămâne imprimată cumva în amintiri. Amprentele acelea formează, îmbunătățesc și îmbogățesc filtrele personale, te ajută să îți deschizi ochii spre a vedea lumea din perspective noi, începi să judeci altfel și să simți din ce în ce mai multe nuanțe derivate din emoțiile tale de bază.

Astfel, fiecare om având propria perspectivă și viziune asupra lumii, ajunge în punctul în care se identifică și regăsește frânturi din propria imaginație în formele de exprimare ale altora. Apoi, trăirile pe care acele forme străine de exprimare le nasc în sufletele noastre ne aduc pe culmi de melancolie, bucurie, tristețe, visare, ne pun mintea și simțirile în mișcare într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar tocmai pentru că sunt alte altora, automat sunt implicate alte nuanțe, astfel perspectivele noastre îmbogățindu-se.  De-aici și pasiunile fiecăruia pentru citit, gaming, fotografie, muzică, toate pornesc dintr-o bază care, pe măsură ce timpul trece, devine de o adevărată complexitate, fiecare persoană capătă un drum îmbogățit și nuanțat de propria imaginație formată de lumi adiacente. Motiv pentru care mi-a fost cu adevărat dor și simt că mă reculeg în momentele petrecute prin lumile altora. Pentru că reușesc să văd culori diferite față de cele în care mi-am pictat lumea până la acest moment. Încercarea de a vedea lumea prin ochii celorlalți (chit că este un scriitor, chit că este o opinie a unui prieten sau o melodie) este practic un mic efort plăcut și un real joc de imaginație. Lumea capătă o altă aromă.

Când găsești o fereastră seara, înainte de culcare, pune o melodie care știi că te-a inspirat la un moment dat. Stinge lumina, întinde-te în pat și lasă-te dus de imaginație. Ascultă versurile, pierde-te în note, ține ritmul tobelor, îngână sunetul de chitară și lasă-te pătruns de acea lume. Visează!

Vă las cu o melodie:

A strange sensation

frumosAm un obicei de a mă uita peste poze și filmări din perioada liceului, facultății, drumețiile pe la munte, bucățele care îmi însumează trecutul. Recunosc, îmi place să mă plimb din când în când prin amintiri. M-a surprins când am descoperit o filmare de pe vremea liceului când eram cu două prietene foarte apropiate la mine în apartament, stăteam și cântam la chitară. Eu băteam acordurile melodiei, una dintre ele făcea solo-ul, cântam mai precis melodia de la Coma, ”Cântă-mi povestea”. Am rămas uimită cât eram de prinse, de serioase, ne-am pus sufletul acolo să ne iasă bine melodia, era cel mai important lucru de la momentul respectiv.

După ce s-a terminat filmulețul m-am gândit la ce a urmat după. Cât am crescut, prin ce am trecut, la cum s-a desfășurat povestea noastră mai departe. Iar lucrul care m-a surpins cel mai tare a fost acela că acum, 8 ani mai târziu, facem exact același lucru, chiar dacă viețile noastre au trecut prin transformări colosale de la momentul filmării. Dar este important că am imortalizat clipa. După ce m-am uitat la filmare am început să stau și să  mă uit ușor mirată în gol. Mă gândeam la ceva dar nu știam la ce. M-am pierdut în senzații și parcă am avut moment revelator, dar care era revelația? Știi la ce mă refer?

Există momente în viața tuturor când se oprește timpul în loc. Stai și asculți o melodie sau doar te uiți pe o poză, apoi te fură peisajul și ai o senzație ciudată, de parcă te-a lovit o idee, o descoperire, dar nu poți pune punctul pe ”i”. Nu știi exact ce simți, nu știi exact la ce te gândești, dar este acel moment în care ai un soi de realizare. În cazul meu gândurile au început să capete o formă după ce am încercat să găsesc o linie de care să mă agăț. Și am ajuns în punctul în care am început să îmi fac o imagine despre unde anume m-a adus viața. Mai ai parte de clipe în care faci un briefing al trecutului, al transformărilor prin care ai trecut și ajungi să te întrebi ”Și acum ce urmează?”. Dar nu este o întrebare pusă în sensul în care nu mai știi ce să faci mai departe, ci ești curios de ce anume se va întâmpla în continuare. Și apoi te cuprinde un sentiment prin care ești determinat să faci cumva să apară mai repede noile experiențe, îți dorești să vezi prin ce aventuri vei mai trece, vrei să faci cât mai multe lucruri care să se transforme în momente memorabile. Cred că acesta este punctul în care temerile de zi cu zi îți dispar brusc și te gândești cu melancolie, dar curaj, la drumul care ți se poate așterne.

Eu privesc momentele astea revelatoare, să le zicem, ca fiind de o importanță majoră. Când treci printr-o relație importantă, sau printr-o pierdere, când ai perioade în care trăiești anumite sentimente la intensitate maximă și te lași prins de vârtejul de obligații și probleme zilnice, tinzi să uiți de clipele cu adevărat importante prin care ai trecut și care te-au adus în punctul în care ai ajuns la situația de față. Niciodată nu știi unde te poate aduce viața. Am rămas perplexă când m-am gândit că de la puștoaica de clasa 1 cu ochelari, aparat dentar și codițe de școlăriță voi ajunge să pierd și să câștig în același timp atâția prieteni, că voi trece prin atâtea locuri, că voi învăța atâtea lucruri, că voi avea atâtea momente de tristețe și de bucurie, că voi călători prin atâtea locuri și că voi ajunge chiar să locuiesc în 4 locuri diferite. Și povestea încă nu s-a încheiat. Însă pot susține că sunt multe aventuri de care am avut parte până la 24 de ani și mă pot mândri cu ele. E adevărat, nu tot drumul a fost presărat cu petale de trandafir, însă toate experiențele însumate, bune și rele, m-au făcut să devin ceea ce sunt acum. Acum, întrebarea este: What’s next? Sunt conștientă de faptul că încă mai sunt foarte multe lucruri de învățat și se vor aduna alte și alte povești care mă vor îmbogăți ca om și curiozitatea chiar îmi este stârnită, pentru că știm cu toții cât de plină de surpirze este viața.

Tocmai din acest motiv consider că este important ca orice persoană să stea într-o zi de duminică și să se uite puțin peste poze. Și să zâmbească. Să își amintească și să înceapă să lucreze la a-și crea amintiri noi. Chiar dacă momentele prin care treci acum nu par a fi importante, ele contribuie la the big picture. Luați aminte la versurile melodiei de mai jos 🙂

 

De cu zi, de cu noapte

49871224d6fb26175bb47779f83e6177Citisem un articol acum vreo săptămână, două, legat de importanța nopții în procesul de gândire, de regăsire a eului. Mi s-a părut de-a dreptul interesant, mai ales în condițiile în care eu sunt o pasăre de noapte. În articol au existat anumite elemente care m-au făcut să privesc această așa-numită ”pierdere de vreme” ca fiind, de fapt, un lucru constructiv, cel puțin din punct de vedere al găsirii unor răspunsuri pentru propria liniște.

Nu cred că noi, ca oameni, suntem cu adevărat conștienți de amalgamul de informații care vin în avalanșă în timpul unei zi banale. Dacă stau să mă gândesc și un simplu drum cu autobuzul te umple de trăiri, senzații, impresii. Când vezi o persoană că stă liniștită cu o carte în mână pe scaun, ai tendința să naști curiozități legate de ce anume citește. Dacă vezi pe cineva cu căștile în urechi îți poți pune întrebarea ”Oare ascultă o melodie pe care o știu și eu?” și din gânduri mărunte dai în alte gânduri mărunte până ajungi să îți aduci aminte de altele și altele. Ajungi să faci atâtea conexiuni și asocieri cu evenimentele care au directă legătură cu tine până în momentul în care te prinde o avalanșă liniștită, melancolică ce se oprește doar atunci când s-a pus frână și s-au deschis ușile.

Apoi urmează interacțiunea. Școală, facultate, muncă, nu ești niciodată singur. Păreri ale persoanelor pe subiecte banale sau importante, nu contează, tu le asimilezi. Lucruri care te deranjează, lucruri care îți fac plăcere, un zâmbet sau o grimasă a interlocutorilor te fac să interpretezi, să reacționezi, să naști sau să omori sentimente și păreri atât de brusc cum au apărut. Până și un SMS poate să îți întoarcă lumea la 180 de grade. Nu știi niciodată la ce să te aștepți și nu te poți pune cu neprevăzutul. Și ești într-atât de prins de ceea ce se întâmplă în jurul tău încât orice te poate surprinde. Te concentrezi pe treaba pe care o ai de îndeplinit, în paralel te concentrezi pe vorbele sau gesturile care îți sunt adresate, primești și oferi la rândul tău energie care ți se imprimă până în măduva oaselor, mai ales dacă ești pus în situații în care trebuie să ai grijă la ceea ce spui. Nu îți permiți cu oricine să îți manifești frustrările sau bucuriile, iar faptul că îți pui o mască este teribil de obositor. Și să fim sinceri, avem în posesie o foarte variată gamă de măști pentru fiecare persoană din viața noastră, nu contează dacă sunt apropiați sau străini. Pentru părinți trebuie să pari ok, să fie mândri de tine. Pentru colegi trebuie să pari stăpân pe situație pentru a nu fi privit ca fiind o verigă slabă. Pentru iubit/iubită trebuie să fii un stâlp pe care să se bazeze, chiar și în momentele în care îți verși amarul față de persoana respectivă (pentru că așa te expui și arătându-i că te bazezi pe ea așa îi creezi și celuilalt sentimentul că poate să aibă la fel de multă încredere în tine). Iar eu nu cred persoanele care îmi spun cu o deosebită nonșalanță că ”Mie nu îmi pasă de părerile celorlalți despre mine.”. Let’s face it, adevărul este cu totul altul. Mai ales că aceste măști ale noastre au la bază tocmai reacțiile celorlalți pe care le observăm la adresa manifestărilor pe care le expunem. Da, poți să fi miserupist până la bunul Dumnezeu, însă asta reprezintă o mască a sfidării născută de pe urma unor ostilități ale celorlalți la adresa ta, spre exemplu.

Și apoi ajungi acasă. După o zi în care ai fost expus la atâtea interacțiuni, evenimente (mai mult sau mai puțin importante), simți că s-a lăsat cortina și poți respira liniștit. Într-adevăr, acest lucru se face treptat, trebuie să ieși din șocul zilei ca să ajungi să regăsești liniștea pe care realizezi că undeva în spatele minții o doreai atât de mult… Oaza din mijlocul deșertului. Te ocupi de mărunțișuri. Un telefon cu ai tăi, un pic de ordine, rutina zilnică. După ce ai tăiat tot de pe listă te așezi în liniște pe scaun. Eventual cântă ceva pe fundal și apoi fumul țigării (fumătorii știu de ce :)) este semnalul de start. Atunci începi să diseci ziua care tocmai a trecut, folosind sita minții pentru a culege informațiile care au lăsat cu adevărat o amprentă asupra ta. Încerci să te regăsești pe tine și adevăratele tale păreri și sentimente față de ce s-a petrecut. Și cum se spune că noaptea este cel mai bun sfătuitor, în ea ajungi să te învelești și să te lași pradă amalgamului din interiorul tău. Și asta o putem lua ca pe o altă probă prin care trebuie să trecem, chiar e o dovadă de curaj să îți înfrunți demonii și simțirile ținute în cușcă atâtea ore cât te lași expus lumii în timpul zilei. Și această parte a zilei consider că este cea mai importantă pentru formarea ta ca persoană și a filtrelor pe care ți le însușești. Capeți multe perspective pe care reușești să le analizezi și să le dai o formă concretă, chit că în temeri, chit că în bucurii, chit că în suferințe sau melancolii în care doreai să te pierzi dar timpul nu ți-a permis. În momente ca astea crești, te regăsești. Chiar și nopțile pierdute în sentimente de amărăciune îți folosesc. Pentru ca atunci procesezi, consumi ceea ce a fost mai rău adunat în tine, astfel ajungând ca următoarea zi să fii mai liniștit și mai stăpân pe situații. Iar noaptea următoare o iei de la capăt, până când reușești să ajungi la o liniște.

Profită de orele tărzii din noapte în care te fură propria minte. În acele ore de liniște mintea și inima încep să comunice mai bine și să ajungă la consensul de care sufletul are nevoie.

Vă las cu o melodie:

Photo via lrargerich

O plimbare prin amintiri

IMG_0596Urăsc zilele de duminică, recunosc. Da, în principal pentru că știu că urmează după aceasta ziua mirifică de luni. Tocmai din acest motiv veșnic trăiesc cu impresia că duminica efectiv nu am ce face, este o zi pierdută în care melancoliile efemere îmi plutesc fără noimă prin cap. Însă astăzi am făcut un lucru pe care de obicei nu îl fac, spre rușinea mea… Am asiatat la o călătorie în timp, făcută de băieții de la A.R.C.E.N. Ei au inițiat proiectul ”Prin Bucureștii ce se duc ”, în care au chemat oamenii Bucureștiului (și nu numai) să admire minunile ascunse în vasta capitală.

A fost o călătorie în timp chiar binevenită, iar naratorii au fost pe măsură. Am fost chiar foarte plăcut surprinsă de lucrurile nou aflate, de aceste bucățele de istorie de care habar nu aveam (din nou, spre rușinea mea, fiind bucureșteancă get-beget). Pe drum s-au adunat din ce în ce mai mulți oameni, au început să se alăture micului grup care hălăduia străduțele capitalei, parcă, fără o destinație finală. Așadar, drumul a fost binevenit și compania pe măsură 🙂 Puteți vedea poze la linkul acesta, poate vi se face și vouă poftă de un mic tur.

Este impresionant ce impact pot să aibă asupra cuiva elementele nou descoperite. Mai ales cele care au stat sub nasul tău atâta timp și tu nici nu știai că există așa ceva. Să afli că în locul în care stai tu în momentul acesta, în alt an, în altă perioadă, cam pe la aceeași oră, o personalitate, sau un om obișnuit, din trecut, era acolo în locul tău. Te întrebi: ”Uite viața cum înaintează…”. Nu știu care este motivul, dar mă uimește lucrul acesta. Mă uimește cum timpul trece, oamenii trec, viața trece, dar rămân urme. Putem spune că străzile, clădirile, picturile, monumentele, toate reprezintă urme ale trecutului. Sunt urme plăcute, sunt urme care îți fac o idee despre vieți care au existat. Vieți care s-au transformat și au dat naștere la alte vieți și implicit… alte vremuri. Este important, din punctul meu de vedere, să apreciezi și să păstrezi un loc pentru lucrurile care au trecut. Melancoliile care le nasc au și ele rolul lor. Îți lucrează imaginația și te sensibiliează, te fac să apreciezi mai mult ce ai în jur și ce ai tu, adică amintiri.

Amintirile formează foarte mult o persoană. În funcție de amintirile pe care le are își creează o perspectivă asupra lumii și un filtru de a privi lucrurile, evenimentele și oamenii din jurul lor. Dacă ți-a plăcut un paragraf dintr-o carte, îl vei reține și vei avea momente în care îl vei asocia la diferite situații în care vei fi pus, dacă ți-a plăcut atingerea primului tău iubit pe obraz, vei aprecia când lucrul ăsta îți va fi făcut de cel cu care  ești în momentul de față, dacă un prieten te-a rănit, vei avea mai multă grijă cu cine te vei împrieteni următoarea dată.  Amintirile sunt importante în măsura în care te transformă într-o persoană mai înțeleaptă. Într-adevăr, nu mi e pare ok ca amintirile să impună prea multe limitări, în sensul în care să ajungi să te ferești prea mult de anumite lucruri doar pentru că există similarități între situații. Sunt într-adevăr momente în viață când ți se întâmplă să ai reacții negative din simplul motiv că ai depistat semne ale trecutului care au dus spre o finalitate nu prea drăguță. Dar am ajuns la o concluzie: trebuie viitorului să îi dai o șansă, vei fi surprins. În bine sau în rău, asta nu pot spune. Dar de ce să nu speri la bine? 🙂 Dar asta este o poveste pentru o altă intrare a jurnalului.

Așadar, în amintirea vremurilor trecute, vă las cu o melodie. Și dacă aveți ocazia, plimbați-vă prin București. Și nu numai, ci pe oriunde aveți ocazia. Avântați-vă pe străduțe, prin zonele mai puțin umblate. Toate sunt năpădite de amintiri, de la culori și denumiri până la textura clădirilor. Vă eliberează mintea și vă permite un mic moment de… visare!

Ce contează? :)

tumblr_n3061gmvEs1s9iy90o1_500A trecut ceva vreme de când nu am mai așternut un gând în acest jurnal digital. Dar sinceră să fiu, de când am luat pauză de la această activitate s-au petrecut multe evenimente, mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată că s-ar putea întâmpla în mai puțin de un an.

Iacătă că se întâmplă brusc să te lovească. Ți s-a întâmplat vreodată ca într-un moment să consideri că ai găsit o liniște, o linie de plutire pe care o credeai demult pierdută și apoi într-o fracțiune de secundă lumea să se întoarcă la 180 de grade? Sigur ți s-a întâmplat măcar o dată până acum. Vai, și ce senzație! Din calm în criză, din durere în fericire, o impresie a unei liniști și iar furtună. Apoi rămâi tu. Dar unde ai fost până acum? Vâltoarea evenimentelor are talentul de-a te face uitat de tine. Iar când rămâi doar tu și începi și te liniștești te întrebi: ”Măi, dar eu unde am fost până acum?”

Nu este un lucru ușor să ajungi să te contopești cu ce se întâmplă în jurul tău și să te lași dus de val până în momentul în care întâmplările te aduc în punctul acela de tu nu mai realizezi că ele se crează în jurul tău, ci crezi pur și simplu se întâmplă. Și este, de asemenea, greu momentul în care îți dai seama că ai pierdut un control (aparent) și nici de tine nu mai știi nimic. Nu te așteptai la așa ceva. Nici nu aveai cum, ce-i drept. Dar este într-adevăr important momentul în care mintea ta ajunge să recunoască vidul, vidul acela pe care la un moment dat ți l-ai format pentru a-ți pune în ordine gândurile. Ai și uitat că ai avut așa ceva. Și într-adevăr este o binecuvântare când începi să simți din nou aroma libertății. Pentru că vidul asta și este… acel colțișor al tău în care reușești singur să îți dai jos cătușele frământărilor și frustrărilor de zi cu zi. Acela este momentul tău de reculegere.

Stând și uitându-mă în urmă nu îmi vine să cred prin câte poate să treacă o persoană în întreaga viață. Prin câte senzații, câte trăiri, câți oameni vin și pleacă și ce conexiuni se formează. Nu degeaba expresia ”ce mică-i lumea”. Culmea, realmente am ajuns la concluzia că lumea asta chiar e mică. Pentru că indiferent cât sunt de complexe evenimentele care se petrec și acțiunile pe care le iei, ajungi spre exemplu  să te apropii de persoane cu care ai avut o interacțiune foarte redusă la un moment dat. Este o senzație într-adevăr ciudată dar și plăcută în același timp. Ajungi pe căi pe care nici în cele mai nebune vise și planuri nu ai fi crezut că o să o apuci. Dar nu este un lucru rău, ci dimpotrivă. Asta demonstrează că ai crescut. Metamorfoza prin care trece o persoană pentru a ajunge la punctul maxim al evoluției reprezintă un tumult din care nu pot înțelege cum cineva poate scăpa teafăr. Dar nu este imposibil. Atâta timp cât reușești să te regăsești, măcar din când în când, înseamnă că ai început cu adevărat să te definești și să te transformi în ceva frumos.  Dragostea, tristețea, ura, melancolia, fericirea, singurătatea, atașamentul, toate contribuie la procesul tău de creștere și toate emoțiile puternice pe care le trăiești, chit că sunt pozitive sau negative, consider că fiecare om trebuie să fie recunoscător că are parte de ele. De ce? Pentru că ele te aduc la concluziile de care ai nevoie. Ele te definesc, ele te cresc, ele te perfecționează. Motiv pentru care nu trebuie să ai nici un regret în viață, ci trebuie să realizezi și să fii mulțumit că ai avut parte de o asemenea varietate de trăiri.

Dar, stai și te întrebi la finalul unei etape din viața ta, la urma urmei ce contează? Sentimentele, oamenii, întâmplările, ce anume? Răspunsul meu este: TOT. Totul contează, pentru că totul te-a influențat. Recunosc, pe locurile fruntașe pot spune că sunt dragostea și prietenii. Dragostea este centrul universului unei persoane iar prietenii sunt acolo când universul tău trece prin transformări diverse.  În fond și la urma urmei, oricât ar conta punctul în care vrei să ajungi, mai important este drumul. Drumul te definește, drumul îți arată cine merită să rămână în viața ta și cine nu, drumul ți-l formezi, dar uneori te mai fură peisajul și te mai duce și pe unde vrea el. Contează curajul de a-l urma. Și să nu uităm și de curajul de a te păstra tu însuți cu pasiunile, fricile, bucuriile și visele pe care le ai. Chiar dacă ele cu timpul se schimbă, tot simți că sunt ale tale, important e să nu le dai la o parte.

Un adevărat roler-coaster și viața asta, nu? 🙂

Vă las cu o melodie:

Photo via corarebel.tumblr.com

Si uite asa a mai trecut o sarbatoare

Au trecut si Pastele si 1 Mai. Ce senzatie ciudata totusi, de fiecare data, si atunci cand o sarbatoare se apropie, si chiar si atunci cand imediat trece. Din pacate, eu cel putin, nu mai simt la fiecare sarbatoare aceeasi fericire pe care o simteam atunci cand eram copil. Cand eram mici, la astfel de ocazii, ne gandeam dupa cum urmeaza: vacanta, cadouri, mancare, joaca, intai desene multe la televizor apoi temele cu doua zile inainte de inceperea scolii, checul bunicii. Daca mai sunt anumite elemente, va rog adaugati. Insa acum, cand am crescut, lista s-a mai redus nitel: vizite la parinti, intalnire cu prietenii, mancare buna si mai ales liber de la munca! Insa mai mult ma mut la parinti zilele astea decat sa apuc sa petrec macar o jumatate de zi acasa :)) Normal ar trebui sa ma astept ca sarbatorile la parinti sa fie ocazii de a-mi aduce aminte si de a retrai clipele de bucurie din copilarie, dar parca nu mai exista acea dulceata de odinioara, sa ii spun asa.

Acum fericirea aceea de copil o am cand fac exceptii de la regula si imi petrec sarbatorile cu prietenii, daca mergem la munte sau la mare, sau chiar daca ne adunam la cineva anume acasa pentru a face de mancare sau pentru a ne juca tot felul de dracii si sa facem maraton de filme. Acum nu mai simt placerea si siguranta pe care o confera casa parinteasca, mai ales cand mamele si bunicii se ocupau vesnic sa nu ne lipseasca nimic de pe masa, sa stam sa lenevim in paturile noastre in care am dormit atatia ani de-a randul, sa ne delectam cu tot soiul de dulciuri pe care suntem constienti ca nu le vom face niciodata cu mana noastra atat de bune cum le fac femeile din familie; acum pentru mine si multi de varsta mea bucuria este sa stam cu prietenii, sa umblam, sa dansam, sa ne simtim bine si sa petrecem de parca ar veni sfarsitul lumii.

Iar finalul sarbatorilor pica exact ca si cum ne-ar pica un bolovan in cap. Dupa cateva zile de relaxare si distractie, in care nu mai ai nici un fel de grija, cand iti aduci aminte brusc seara ca ziua urmatoare te asteapta munca/scoala te ia cu lesin… si speri sa lesini si sa te tina pana ziua urmatoare pe la miezul ei ca  sa poti prelungi inevitabilul cu inca o zi macar. La incheierea unei mini-vacante apar doua variante pentru felul in care te simti in ziua reintoarcerii in campul muncii: ori te simti extenuat si abia reusesti sa iti misti picioarele pana la tonomatul de cafea, ori esti intr-o vrie care inca se agata de capul tau de parca nu ai terminat sa te zbantui dupa cateva zile de facut asta incontinuu. Si cand ajungi acasa dupa aceasta zi, te tarasti efectiv pana in pat, dorindu-ti sa nu se fi terminat vreodata vacanta. Partea buna cand lucrezi sau cand ai scoala este faptul ca dup-aia, de cand ti-ai reintrat in mana, timpul trece atat de repede incat  te surprinde extraordinar de placut cand constati ca a venit deja urmatoarea vacanta. Si apoi toate evenimentele de mai sus se repeta. Important este ca de fiecare data, ca sa nu intri intr-o monotonie, sa incerci sa faci fiecare sarbatoare ceva mai speciala, chiar daca sunt unele elemente care este obligatoriu sa se intample, ca un soi de ritual. Dar chit ca exista elemente de rutina, hai sa recunoastem, orice sarbatoare e bine venita, cel putin dupa ce te-ai angajat.