Archive for the ‘Primavara’ Category

Însumăm

3244799bb6de4c33571c360e31509618 Uită-te puțin pe pagina ta de Facebook. Cu precădere la secțiunea de About. Ce vezi? Detaliile vieții tale. Cum te cheamă, câți ani, ești single/într-o relație/căsătorit(ă)/etc. Ai înșiruite unitățile de învățământ pe care le-ai absolvit, membrii familiei și alte detalii de gen. Cum ți se pare?

Oamenii când se uită la aceste detalii despre tine învață anumite lucruri, însă doar ceva superficial, niște idei generale. Dar nimeni în afară de posesorul contului respectiv nu o să poată pătrundă în adâncimea a ce acumulează unul dintre elementele trecute la secțiunea de About. De pildă, cum clasa a 10a a fost pentru tine începutul perioadei de rebeliune în care descoperi ce înseamnă muzica rock sau rap-ul. Cum acolo unde ai dat tu check-in la o bodegă de undeva din colțul Bucureștiului ai cunoscut prima ta iubire. Sau ai avut prima ta beție. Cum nu or să știe ce ai simțit în momentul în care te-ai angajat la primul job, emoțiile primului interviu și cearta cu părinții atunci când te-ai hotărât să pleci într-o excursie cu prietenii în celălalt capăt al țării când abia ți-ai luat carnetul. Sau chiar amploarea discuțiilor pe care le ai zi de zi cu prietenul cel mai bun în casuța aia micuță de chat din colțul din dreapta al ecranului. Este incredibil cum în spatele unor lucruri atât de superficiale se ascund atâtea amintiri, atâtea trăiri, practic viața întreagă a unui om.

Noi reprezentăm o însumare de amintiri. O persoană poate fi blândă datorită candorii primite din mângâierea ușoară a bunicii pe obraz într-o zi când s-a întors de la școală. Poate să fie impulsivă din cauza vreunei nevroze avute în perioada pubertății, sau miloasă cu animalele deoarece are în familie o rudă medic veterinar. Însă nu o să ne prindem, probabil, niciodată de toate elementele care ne-au făcut să devenim oamenii care suntem la momentul prezent. Și trăind atâtea lucruri, nici nu o să reușim să ne aducem aminte cu exactitate tot ce s-a petrecut în viețile noastre, decât ce anume a avut impactul mai mare asupra noastră. Momente fericite, momente triste, dezastrul unei despărțiri sau bucuria unei reuniuni. Prima casă cumpărată, primul drum la munte, sau poate, al doilea de-abia. Păcat că nu există un mecanism prin care să poți marca cu adevărat acele puncte culminante pe care le-ai atins, cu toate sentimentele, senzațiile, toți oamenii care te-au înconjurat, cum te-ai simți a doua zi după evenimentul care te-a impresionat până în măduva oaselor. Și totuși, am observat că anii care trec sunt cumva împărțiți pe categorii în funcție de o senzație generală. Dacă te gândești, spre exemplu, la toți anii de facultate, poți să simți un iz de libertate, sau de plictiseală. Dacă te gândești la perioada în care ai făcut școala generală, primul lucru care îți vine în minte este mirosul de iarbă verde de la țară unde te duceai la bunici vară de vară, sau o mică euforie ca atunci când alergai să te ascunzi de vecini dacă te goneau cu gașca de la scară că făceați prea multă gălăgie. Totul se transformă într-un cumul de impresii, vise, comparații. Iar într-un mod ciudat, ai putea să își însumezi în minte viața în câteva impresii, exact așa cum se întâmplă într-un CV.

Cert este că viața reușește să te surprindă de fiecare dată, cu fiecare an care trece. Chiar dacă trăiești cu impresia că ai trecut prin multe, că ai numeroase experiențe adunate la bord, niciodată nu poți fi sigur de ceea ce urmează. Pentru că oamenii sunt diferiți, etapele vieții sunt diferite, iar felul tău de a privi ce se întâmplă în jurul tău se schimbă în mod continuu, chiar dacă pe moment s-ar putea să nu îți dai seama. Suntem într-o continuă transformare și nu școala pe care o urmezi sau joburile pe care le-ai avut sunt cele care te definesc, ci ceea ce ai făcut cât ți-ai petrecut timpul acolo. Felul în care ai interacționat, reacțiile tale, sentimentele care te-au marcat în perioadele respective.

Întotdeauna am privit omul fascinată, deoarece, chiar și persoanele care la început au părut simple în natura lor la o primă vedere, întotdeauna au ajuns să mă impresioneze cu povestea lor. Poveste pe care nu a fost întotdeauna necesar să o nareze, ci doar să aibă un zâmbet melancolic la un copil de pe stradă, sau o grimasă de neplăcere la o replică auzită.

Trebuie să ne facem timp să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim deschiși la poveștile spuse sau nespuse ale celor din jur. Pentru că niciodată nu o să știm în ce aventură vom ajunge să ne aruncăm, chiar și fără voia noastră, o aventură care ne va crește și care ne va forma alte amintiri pe care… le vom însuma 🙂

Vă las cu o melodie.

Click AICI.

Advertisements

Dor de ducă

alt munte si alte floriSunt momente în care mă pierd cu gândul pe meleaguri pe care le-am străbătut acum ceva vreme. Îmi aduc aminte de mirosul unui brad, de raza soarelui care mi-a mângâiat obrazul, de aroma sărată a mării, de zgomotul roților pe șine și emoția unei noi călătorii. Motiv pentru care mă omoară când mi se întâmplă să trec prin Gara de Nord și știu că nu plec nicăieri. Mi s-a întâmplat să mă duc în gară pentru a conduce prieteni la tren sau pentru a-i culege de acolo, însă parcă mă încerca o ardoare, mă bătea gândul să mă sui în primul tren care se pregătea să plece de la peron și să văd unde ajung, nu conta unde. Și simțeam o mică durere când mă îndreptam spre ieșirea din gară.

Este un sentiment înălțător, atât acela de plecare, cât și cel de la întoarcere. Momentul în care pleci este de nedescris. În primul rând nu cred că a fost dată în care să mă urc în tren și să nu fiu încălțată în bocanci (lucru pe care le-am realizat de foarte curând), pentru că da, aparent toate drumurile cu trenul le-am făcut spre munte, la mare am prins alte mijloace de transport. Și parcă eram în transă de fiecare dată când plecam. Îmi vuiau urechile, îmi vâjâia capul, simțeam adrenalina și nu știam la ce să mă aștept. Sincer nici măcar nu mă interesa ce urma, eram doar fericită că plec. Că mă urc în trenul în care știam că voi sta să ascult muzică și să visez privind peisajele efemere. Și după ce toată lumea se dezmorțea urmau discuțiile pe care nici unii din grup nu știam cum să le întreținem doar doar să ajungem mai repede la destinație. Momentul în care am pus piciorul în afara trenului a fost, este și va fi întotdeauna, în mintea mea, un moment de glorie. Am parcurs bucata de drum ce reprezintă tranziția lumea mea – lumea nouă. O lume de cucerit, o aventură de trăit, ca momentul în care ai cunoscut o persoană nouă și de-abia aștepți să o revezi și să te lași surprins de ce anume urmează când vă întâlniți; chiar dacă știi că ați stabilit că mergeți la un film sau la o cafea, nu știi exact la ce să te aștepți. Așa și drumețiile. Apoi pornești spre cucerirea noii lumi. Te lași purtat de val, lași o liniște să te cuprindă și parcă îți jubilează în suflet o furtună controlată. Ești înconjurat de persoane care îți transmit aceeași vibrație de bunăstare, neliniște, încântare și vă antrenații unii pe alții într-o euforie ca într-un film de acțiune. Călătoria în sine este ca un drum în care te regăsești în uitare.

Când te desprinzi de zgomotul mașinilor, când nu mai simți asfaltul sub picioare și te înconjoară văzduhul și eternii brazi, atunci este momentul în care te îndepărtezi de tot ceeea ce  înseamnă viața ta până la momentul respectiv. Nu mai ai amintiri, nu mai știi ce înseamnă muncă, școală, greutățile de zi cu zi, zgomotul fără rost sau dezamăgirile. Nu ai decât adierea ușoară, soarele care îți zâmbește și pământul pe care îl sui și îl cobori. Ai o destinație, dar nu te gândești atât de mult la ea cât la poteca pe care o urmezi. Te pierzi în conversații simpatice până când amuțești și sufletul tău ajunge să fie la fel de liniștit și tăcut ca un nor care plutește alene pe cerul de un senin pe care îl credeai existent numai în poveștile cu zâne și zmei. O astfel de călătorie este ca un leac pentru inimă.

Când vine momentul de final al călătoriei  simți că te apropii de o conlcuzie. Nu una prea cizelată, nu știi exact care este ideea de final, dar ai sentimentul că ai atins un scop. Drumul înapoi  este ca un happy end care îți lasă o dâră de melancolie. Simți că ți-ai atins scopul de a cuceri lumea nouă; adevărul este că ți-ai cucerit propria lume și toate angoasele care te-au împuns până la momentul plecării au dispărut ca ceața din zori. Apoi treci din nou prin drumul de tranziție lumea nouă – lumea ta. Îți rămâne imprimată în suflet liniștea în care te-ai scăldat de-a lungul călătoriei pe care, în momentul în care aștepți cuminte pe scaunul din tren să ajungi acasă, o percepi ca pe un haos de senzații și culori pe care trebuie să le digeri și să le faci parte din propria ființă. Motiv pentru care percep drumul de întoarcere ca fiind un alt moment înălțător. Acela este momentul în care lucrurile se așează cu adevărat, se concretizează experiența trăită și ai o mândrie în minte, atât mândria de formare a unei noi amintiri, cât și cea a gândului că ai găsit o modalitate de a-ți amuți și ordona haosul pe care, probabil, nu ai mai putut să îl controlezi de pe urma adunării tuturor senzațiilor și sentimentelor acumulate de zi cu zi. Și apoi ajungi acasă. Recunosc, e destul de ciudat ca după o astfel de experiență care m-a răscolit din toate punctele de vedere să reiau activitățile de zi cu zi. Mi-aș dori ca cineva să simtă mândria pe care am menționat-o mai devreme așa cum o simt eu, pentru că, într-adevăr mă simt ca o eroină. Am cucerit muntele. Am cucerit propriul munte. Am răzbit. Și acum spăl vasele. E simpatică treaba, nu zic nu :))

Mergeți la munte. Sau la mare. Călătoriți cât de des reușiți. Acesta este cel mai bun leac pentru… orice!

Vă las cu o melodie.

A strange sensation

frumosAm un obicei de a mă uita peste poze și filmări din perioada liceului, facultății, drumețiile pe la munte, bucățele care îmi însumează trecutul. Recunosc, îmi place să mă plimb din când în când prin amintiri. M-a surprins când am descoperit o filmare de pe vremea liceului când eram cu două prietene foarte apropiate la mine în apartament, stăteam și cântam la chitară. Eu băteam acordurile melodiei, una dintre ele făcea solo-ul, cântam mai precis melodia de la Coma, ”Cântă-mi povestea”. Am rămas uimită cât eram de prinse, de serioase, ne-am pus sufletul acolo să ne iasă bine melodia, era cel mai important lucru de la momentul respectiv.

După ce s-a terminat filmulețul m-am gândit la ce a urmat după. Cât am crescut, prin ce am trecut, la cum s-a desfășurat povestea noastră mai departe. Iar lucrul care m-a surpins cel mai tare a fost acela că acum, 8 ani mai târziu, facem exact același lucru, chiar dacă viețile noastre au trecut prin transformări colosale de la momentul filmării. Dar este important că am imortalizat clipa. După ce m-am uitat la filmare am început să stau și să  mă uit ușor mirată în gol. Mă gândeam la ceva dar nu știam la ce. M-am pierdut în senzații și parcă am avut moment revelator, dar care era revelația? Știi la ce mă refer?

Există momente în viața tuturor când se oprește timpul în loc. Stai și asculți o melodie sau doar te uiți pe o poză, apoi te fură peisajul și ai o senzație ciudată, de parcă te-a lovit o idee, o descoperire, dar nu poți pune punctul pe ”i”. Nu știi exact ce simți, nu știi exact la ce te gândești, dar este acel moment în care ai un soi de realizare. În cazul meu gândurile au început să capete o formă după ce am încercat să găsesc o linie de care să mă agăț. Și am ajuns în punctul în care am început să îmi fac o imagine despre unde anume m-a adus viața. Mai ai parte de clipe în care faci un briefing al trecutului, al transformărilor prin care ai trecut și ajungi să te întrebi ”Și acum ce urmează?”. Dar nu este o întrebare pusă în sensul în care nu mai știi ce să faci mai departe, ci ești curios de ce anume se va întâmpla în continuare. Și apoi te cuprinde un sentiment prin care ești determinat să faci cumva să apară mai repede noile experiențe, îți dorești să vezi prin ce aventuri vei mai trece, vrei să faci cât mai multe lucruri care să se transforme în momente memorabile. Cred că acesta este punctul în care temerile de zi cu zi îți dispar brusc și te gândești cu melancolie, dar curaj, la drumul care ți se poate așterne.

Eu privesc momentele astea revelatoare, să le zicem, ca fiind de o importanță majoră. Când treci printr-o relație importantă, sau printr-o pierdere, când ai perioade în care trăiești anumite sentimente la intensitate maximă și te lași prins de vârtejul de obligații și probleme zilnice, tinzi să uiți de clipele cu adevărat importante prin care ai trecut și care te-au adus în punctul în care ai ajuns la situația de față. Niciodată nu știi unde te poate aduce viața. Am rămas perplexă când m-am gândit că de la puștoaica de clasa 1 cu ochelari, aparat dentar și codițe de școlăriță voi ajunge să pierd și să câștig în același timp atâția prieteni, că voi trece prin atâtea locuri, că voi învăța atâtea lucruri, că voi avea atâtea momente de tristețe și de bucurie, că voi călători prin atâtea locuri și că voi ajunge chiar să locuiesc în 4 locuri diferite. Și povestea încă nu s-a încheiat. Însă pot susține că sunt multe aventuri de care am avut parte până la 24 de ani și mă pot mândri cu ele. E adevărat, nu tot drumul a fost presărat cu petale de trandafir, însă toate experiențele însumate, bune și rele, m-au făcut să devin ceea ce sunt acum. Acum, întrebarea este: What’s next? Sunt conștientă de faptul că încă mai sunt foarte multe lucruri de învățat și se vor aduna alte și alte povești care mă vor îmbogăți ca om și curiozitatea chiar îmi este stârnită, pentru că știm cu toții cât de plină de surpirze este viața.

Tocmai din acest motiv consider că este important ca orice persoană să stea într-o zi de duminică și să se uite puțin peste poze. Și să zâmbească. Să își amintească și să înceapă să lucreze la a-și crea amintiri noi. Chiar dacă momentele prin care treci acum nu par a fi importante, ele contribuie la the big picture. Luați aminte la versurile melodiei de mai jos 🙂

 

Ziua Mamei

Ziua Internationala a Femeii. Teoretic asta se spune despre data de 8 Martie ca este. Barbatii suna partea feminina a familiei sa spuna la multi ani, sa ofere flori, cadouri si tot felul.

Eu m-am simtit ciudat cand tata m-a sunat astazi sa imi spuna “La multi ani!”. Tata? Pe mine? Intr-adevar, nu e prima oara, insa eu nu reusesc sa ma vad ca fiind atat de mare in raport cu proprii mei parinti.

Si atunci am realizat. Eu sunt acum considerata femeie. Am crescut. E un sentiment tare ciudat, recunosc, pentru ca pentru mine, si pun pariu ca pentru multi altii, 8 Martie intotdeauna a fost Ziua Mamei. Zi pentru care in generala ne pregateam de cu o saptamana inainte, facand cu manutele noastre felicitari, luam impreuna cu tatii nostri flori, faceam serbare cu poezii dedicate mamicilor noastre (uneori facute chiar de noi), cantam tot felul de cantecele pentru ele, si asteptam cu sufletul la gura sa vedem surpriza si fericirea de pe chipurile lor cand le dadeam cadourile la care lucrasem cu atata sarguinta. Oare ele s-au simtit la fel cand au fost tinere? Cand au inceput sa le ureze tatii lor “La multi ani!” de 8 Martie?

Si mai ciudat a fost cand eu am sunat-o pe mama sa ii fac urari si mi-a facut si ea la randul ei aceeasi urare. Sunt curioasa ce se va intampla cand imi voi suna restul familiei. Una peste alta, 8 Martie va ramane intotdeauna pentru mine Ziua Mamei. Una dintre nenumaratele zile in care faceam tot posibilul sa o surprind cu ceva frumos venit din partea mea, facut de mine, special pentru ea. Este adevarat, e frumos sa stiu ca si la randul meu incep sa primesc urari. Dar tot va fi in continuare un pic ciudat lucrul asta 🙂

Asadar, urez un calduros La Multi Ani! tuturor fetelor, femeilor, mamicilor si bunicilor din lumea intreaga! Toata viata sa va fie ca prima raza, prima zi calda si ca prima floare care rasare primavara!

Inceput de primvara, inceput de cuvinte

Cu primele raze de soare ale anotimpului ce reprezinta inceputul, asa a rasarit un nou jurnal. Un jurnal format din trairi, vise si in mare, cam tot ce inseamna viata, sentimente, experiente. Iar razele de primavara ce au pus zambete pe buze vor fi transpuse in viitoarele pagini ce vor continua de-a lungul fiecarui anotimp, amintind de aerul proaspat al fiecarui inceput.