Archive for the ‘Din fiecare zi’ Category

Vlastare (povestea nucului)

De-ai fi tu salcie la mal… crengile firave ti s-ar rupe, vantul si valurile vor incerca sa te doboare, insa vesnic vei creste alte si alte ramuri mai puternice pana vei deveni de nestramutat.

Asa si sufletul omului. In viata suntem trecuti prin mii si mii de incercari ce simtit ca ne doboara la fiecare experienta neplacuta, insa rezultatul este unul benefic. Durerea dupa ce trece intremeaza. Fenomenul de maturizare este de multe ori unul care testeaza rezistenta sufletului. La inceput tinzi sa privesti lumea printr-o prisma pura, in care exista bunatate, ajutor, speranta, iubire si prietenie neconditionate. Si totusi, cu cat inaintezi in varsta incepi sa descoperi partile lugubre al vietii, sabia cu doua taisuri de care oricat ai incerca sa te feresti tot te va atinge si va lasa urme – unele la suprafata, altele cicatrici adanci de care nu vei reusi vreodata sa te descotorosesti oricat ai incerca. Si le vei vedea oricat ai incerca sa le acoperi, cu fiecare ocazie in care se va repeta experienta care ti le-a provocat.

Ai momente de durere. Momente in care iti vine sa urli, sa spargi peretii care brusc se apropie prea mult de tine, sa bagi mana in piept si sa smulgi inima de la locul ei doar sa nu mai simti taieturile care nu vor pur si simplu sa se inchida. Confruntarea cu realitatea obiectiva te scoate din cuibul cald din minte de multe ori fara iertare. Intri apoi intr-o stare latenta, provocata de socul pe care l-ai suferit, asteptand sa se stinga de la sine suferinta pana ajunge la stadiul de amintire. Acela este momentul de tranzitie, cel in care incerci incet incet sa integrezi trauma suferita in fiinta ta, sa ii gasesti cumva un loc in sertarul de evenimente importante in viata ta, care ti-au marcat cresterea, maturizarea. Cu cat trece timpul, cu atat sangerarea se opreste, rana se inchide, pojghita se transforma intr-un strat dublu de piele, se intareste, tinde sa se transforme intr-un petic de armura.

Unii oameni se lasa inveliti cu totul de acea platosa si lasa numai anumite puncte din suflet nedescoperite, insa sunt mici ca niste pori. Greu ajunge cineva sa ii observe. Alte suflete lasa loc vlastarelor sa apara. Armura le va proteja radacinile care pornesc din ranile trecutului, insa ramurile sperantei si a innoirii sufletului vor continua sa creasca. Asemenea unui arbore care oricat a fost incercat de furtuni, chiar daca i-au fost rupte crengi, chiar daca s-a rupt de la jumatatea trunchiului, a rezistat intemperiilor si a renascut. Aceasta este povestea nucului pe care il am  in partea din spate a casei. De fiecare data cand ies pe terasa nucul ma intampina, falindu-se cu primele lui fructe. Nucul acela a fost la inceput o biata ramura in pamant. Pe masura ce anii au trecut, odata cu ridicarea casei a avut de infruntat furtuni, materiale de constructii, caramizi aruncate spre el, a fost sfasiat, rupt de la jumatate, a avut parte de doua cicluri de revenit la starea initiala, aceea de un biet bat infipt in pamant. Cand a fost descoperit de catre mine speranta pe care am avut-o in el a fost in singura frunza care i-a ramas agatata, inca verde. L-am lasat in locul in care era. Cu cat a trecut timpul am vazut cum acel biet vlastar a inceput zi de zi sa se inalte. Am vazut cum trunchiul a inceput sa capete o forma si crengute noi sa apara.  Timpul a trecut, iar indiferent de ploi, de vant, de frig, copacelul a crescut in continuare si isi urmeaza calea fireasca spre a deveni un arbore demn de toata admiratia.

Asa si sufletul omului. Cu fiecare incercare, oricat de grea, renastem, ne intarim, ne infigem radacinile cat de adanc putem in pamantul numit viata si dupa fiecare lovitura primita ne regeneram, ne schimbam directia de crestere fara oprire. Cu cat te confrunti cu mai multe situatii cu atat inveti sa faci fata provocarilor care vin spre tine, oricat de dificile ar fi. Nu te opri din crescut. Rezista furtunilor care iti apar in viata, nu sunt acolo decat sa faca zgomot.

Va las cu o melodie.

Advertisements

De cu zi de cu noapte partea a 2a

Si a mai trecut un an… Trebuie remediata problema raritatii postarilor, zic si eu 🙂 Sa tii un asa-zis jurnal online nu este cel mai simplu lucru pe care un  om il poate face. Daca te rezumi la ideea de a avea un blog care sa iti oglindeasca intr-o anumita masura ceea ce zace in sufletul tau inseamna sa te expui. Sa iti dezvalui rabufnirile. Rabufniri de bine, de rau, nostalgii si rani. Uneori nu poti face acest lucru nici macar de fata cu oamenii cei mai apropiati. Insa, intr-un mod ciudat, intr-un spatiu virtual in care aproape oricine are acces te poti cumva simti in siguranta. Poate pentru ca acolo iti permiti altfel de exprimari, nu ca in lumea reala. Atunci cand ai conversatii fata-in-fata esti constrans sa te exprimi in asa fel incat ceilalti sa te inteleaga. Trebuie sa utilizezi un anumit tipar. O persoana intelege mai bine cand ii spui verde in fata ce ai in minte, pe cand cu alta trebuie sa iti masori cuvintele, sau sa pui totul dintr-o perspectiva in care stii ca ar pricepe. Si la cati oameni sunt pe pamantul asta, peste la fel de multe perceptii sau conceptii poti da. Insa in spatiul virtual poti avea luxul de a te exprima in felul tau. Chiar daca sunt anumite constrageri sociale (de bun simt, spre exemplu) poti alege… sau? 🙂

Ce inseamna sa fii expus?

Domeniul in care activez la acest moment este unul care inseamna expunere. Expunere la pareri, critici, persoane din diferite medii, elemente care nu presupun o constanta. Expunerea este prin definitie accesul la inconsistenta si vorbesc aici despre imperiul instabil al schimbarii constante de imagine, opinii, perceptii. Tot acest amalgam de elemente transforma omul intr-un cameleon. Asa cum aceasta specie isi schimba culoarea in functie de mediu ca si mecanism de autoaparare asa reactionam la lumea exterioara si noi la randul nostru. Asa cum un cantaret ca sa isi asigure succesul trebuie sa se muleze dupa stilul acceptat de majoritate asa si fiecare dintre noi ne schimbam atitudinea, hainele, personalitatea in functie de contextul in care ne aflam, insa nu doar pentru a supravietui, cat si pentru a ne urma visele, aspiratiile.  Insa inima… Ce facem cu inima?

Din momentul in care apari pe lume esti intr-o transformare continua. Cand esti copil percepi lumea prin ochii parintilor si apropiatilor. Cand ajungi adolescent suferi o criza, sufletul si mintea incep sa se contureze, incepi sa procesezi din ce in ce mai multe informatii pana cand se formeaza un stil al tau, creat din amalgamul de stiluri pe care le-ai vazut in jurul tau. Cand ajungi adult incepi sa te lupti pentru a-ti pastra integritatea sufletului. Procesul de mentinere a unui anume statut in societate afecteaza intr-o mare masura inima si dorintele pe care le ai. Cand iti propui un anume tel trebuie sa joci dupa reguli, insa respectarea lor si schimbarea pe care o suferi zi de zi in functie de situatiile in care esti expus ajunge sa iti deformeze traseul si felul in care te percepi pe tine ca persoana. Poate ajunge sa iti schimbe aspiratiile, scara valorilor, te poti pierde in miile de interactiuni si nuante de camuflaj. Poti ajunge la un punct in care totul sa fie prea mult, sa te pierzi prea tare in valurile care te lovesc zi de zi si sa te transformi intr-o placa de lemn ce pluteste intr-o mare infuriata.

Este important sa ai o ancora. Sa iti pastrezi farame din ce a marcat procesul tau de transformare. Un stil muzical, o culoare, un lucru de care stii ca nu te-ai plictisit vreodata. Acela reprezinta ancora ta. Atata timp cat reusesti sa pastrezi constant in viata ta un element care iti face inima sa tresalte, poti sa iti mentii sufletul intreg. Cand iti pierzi visul te pierzi pe tine. Sunt de acord cu faptul ca oamenii evolueaza, oamenii au aspiratii si isi doresc sa se dezvolte din toate punctele de vedere, ca vor sa se apropie din ce in ce mai mult de ce ii face fericiti. Insa, din dorinta de a creste pot sa piarda contactul cu ceea ce ii defineste, cu lucrurile marunte care o data ii faceau sa se simta vii. Iar cand realizeaza ca au ajuns sa fie definiti doar de ce ii inconjoara si dispare ce aveau autentic, inima incepe sa se erodeze, sufletul devine intangibil, mintea isi seteaza parametrii care ajuta doar sa functioneze corpul. Sunt unele persoane care atunci cand ajung la acest punct se trezesc si incep sa sape dupa visul pierdut. Dupa melodia aia frumoasa care ii facea sa planga. Dupa poza de la mare in care cerul era atat de senin incat gandurile se transformau in pasari care pluteau lin pe albastrul reflectat in valuri.

Totul se rezuma la intoarcerea la sine. Incearca sa nu te pierzi. Pastreaza-ti sufletul intact, visele dezvolta-le dar nu uita de ele. Asculta-ti inima… ea ramane cu tine pentru tot restul vietii tale 🙂

Va las cu o melodie

Înlănțuiți

20160503_160530Vântul adia destul de tare, însă mirosul sărat îmi umplea nările și umezeala ușor caldă mă învăluia ca atunci când un prieteni vechi te strânge foarte tare în brațe după o perioadă lungă în care nu v-ați mai văzut. Nu am mai fost la mare de mulți ani și parcă i-am simțit chemarea. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la hotel și mi-am lăsat ghiozdanul a fost să îi spun jumătății mele ”hai pe plajă”. O auzeam, o văzusem din depărtare, și aveam așa o dorință arzătoare de a mă apropia, de a-i simți aroma și a lăsa-o să îmi invadeze toată ființa. Ca într-o relație bipolară, eu nefiind foarte îndrăgostită de mare, am momente în care simt că înnebunesc dacă nu ajung la ea. Nu conta că plouase în draci, nu conta că vântul bătea ca nebunul și copacii i se supuneau ca niște ființe fără apărare, trebuia să simt nisipul și trebuia să simt… valurile. În momentul în care am ajuns la linia care despărțea asfaltul cu care m-am obișnuit atât de tare de parcă mi-a pavat sufletul, m-am descălțat. Primul pas făcut pe nisipul rece a fost ca o eliberare. Am pășit atentă, parcă mi-era frică să nu fugă, să nu dispară pe veșnicie și să fie ultima noastră întâlnire. M-am dus către apă și m-am oprit. Am stat să admir marea în toată splendoarea ei cu valurile calme în aparență, dar cu vuietul care îi dezvăluia adevărata natură. M-am apropiat încetișor, nu eram sigură cu ce putere apa înghițea malul la acea oră din zi, dar într-un final am căpătat curaj și ca un copil mic începusem să grăbesc pasul după valul care se retrăgea, doar să simt mai repede cum îmi atinge degetele de la picioare. Și ce bine a fost când întâlnirea a avut loc… Era caldă, de parcă special se îmblânzise pentru a mă primi înapoi și a-mi aminti cât de bune prietene am fost odată. Și am stat minute bune privind în zare, eliberându-mi mintea, lăsând marea să îmi invadeze simțurile și simțirile, uitându-mă la pescăruși și simțind apa cum încerca, parcă, să îmi spele toate grijile și pietrele de pe suflet. Apoi am spus că ar fi frumos să imortalizez într-o poză momentul. Când s-a apropiat clipa plecării, chiar dacă mi s-a creat o nostalgie în suflet, zâmbeam în interior, simțeam că vor urma perioade frumoase și întrevederi mai dese cu marea, ghidușii și momente de vis, în care mă voi putea pierde fără nici un regret.

A trecut o lună de la marea întrevedere, mi-a rămas sufletul acolo și nu mai am răbdare până la următoarea. Uitându-mă peste pozele făcute m-am oprit la cea pe care o puteți vedea atașată postului și ceva anume mi-a atras atenția, un element banal în aparență. Când ai șosete noi și elatiscul te ține, îți lasă urme pe glezne, un efect complet normal. Însă nu am putut să nu observ antiteza dintre urmele din jurul gleznelor și apa. Urmele respective par ca foste lanțuri care au fost purtate prea mult timp și sentimentul de eliberare când am văzut marea infinită cu valurile care se desfătau și vântul dezlănțuit. Și am stat să mă gândesc la faptul că noi nu reușim să ne dăm seama în ce închisori ne petrecem viețile. Noi, oamenii, avem tendința de a ne crea închisori pentru a ne simți în siguranță, în deplin control asupra a tot ceea ce se întâmplă.  Ne alegem cu grijă ce studiem pentru a ajunge la jobul cu care ne simțim cel mai confortabil. Ne facem un anumit tip de prieteni cu care ne simțim în siguranță și acceptați și de la un punct încolo încetăm să ne facem cunoștințe noi din teama de necunoaștere. Mergem în aceleași locuri, pe aceleași trasee cunoscute, ne alegem aceleași tipare de iubiri și ne facem gărdulețe pentru a îngrădi fiecare curticică ce reprezintă bucăți ale vieților noastre. Ne e teamă să riscăm, ne e teamă să suferim, ne e teamă de eșec, chit că noi nu realizăm că tocmai eșecurile ne ajută să creștem, să înțelegem și să acceptăm ce ni se întâmplă zi de zi. Ne închidem între ziduri artificiale create de mințile noastre ca să ne lovim apoi de ele și devenim închiși, temători, chiar defensivi de mult ori fără motiv. Trăim într-o lume în care pasul ăsta grăbit ne face să ne mișcăm mai agil, dar ne determină să ne închidem în același timp, să ne închidem sufletele și să nu mai băgăm de seamă ce lucruri frumoase ne înconjoară. Oameni, experiențe, locuri, pe toate le ratăm în fuga asta de ne crea safe zones în care trăim iluzia fericrii. Da, iluzia. Și e păcat. E păcat pentru că ne îndepărtăm unii de alții, de prieteni, de iubiți/iubite, avem senzația că suntem într-o continuă competiție cu cei din jur, când de fapt, competiția este cu noi înșine.

Trebuie să învățăm din nou să avem încredere. Încredere în faptul că lumea poate fi un loc frumos. Că noi avem suflete frumoase și libere ca marea înfuriată. Trebuie să mai punem pauză la ritmul acesta nebun care ne închide într-un cerc vicios de fugă-protecție-rătăcire și să ne gândim mai mult la ce contează cu adevărat în viața noastră: o casă mare cu toate dichisurile sau timpul petrecut cu jumătatea; mersul la un film sau o escapadă într-o poieniță; statul pe canapea în fața televizorului sau imaginea și mirosul mării cu pescăruși ascultați live? Ce contează, de fapt, pentru tine?

Vă las cu o melodie.

De cu zi, de cu noapte

49871224d6fb26175bb47779f83e6177Citisem un articol acum vreo săptămână, două, legat de importanța nopții în procesul de gândire, de regăsire a eului. Mi s-a părut de-a dreptul interesant, mai ales în condițiile în care eu sunt o pasăre de noapte. În articol au existat anumite elemente care m-au făcut să privesc această așa-numită ”pierdere de vreme” ca fiind, de fapt, un lucru constructiv, cel puțin din punct de vedere al găsirii unor răspunsuri pentru propria liniște.

Nu cred că noi, ca oameni, suntem cu adevărat conștienți de amalgamul de informații care vin în avalanșă în timpul unei zi banale. Dacă stau să mă gândesc și un simplu drum cu autobuzul te umple de trăiri, senzații, impresii. Când vezi o persoană că stă liniștită cu o carte în mână pe scaun, ai tendința să naști curiozități legate de ce anume citește. Dacă vezi pe cineva cu căștile în urechi îți poți pune întrebarea ”Oare ascultă o melodie pe care o știu și eu?” și din gânduri mărunte dai în alte gânduri mărunte până ajungi să îți aduci aminte de altele și altele. Ajungi să faci atâtea conexiuni și asocieri cu evenimentele care au directă legătură cu tine până în momentul în care te prinde o avalanșă liniștită, melancolică ce se oprește doar atunci când s-a pus frână și s-au deschis ușile.

Apoi urmează interacțiunea. Școală, facultate, muncă, nu ești niciodată singur. Păreri ale persoanelor pe subiecte banale sau importante, nu contează, tu le asimilezi. Lucruri care te deranjează, lucruri care îți fac plăcere, un zâmbet sau o grimasă a interlocutorilor te fac să interpretezi, să reacționezi, să naști sau să omori sentimente și păreri atât de brusc cum au apărut. Până și un SMS poate să îți întoarcă lumea la 180 de grade. Nu știi niciodată la ce să te aștepți și nu te poți pune cu neprevăzutul. Și ești într-atât de prins de ceea ce se întâmplă în jurul tău încât orice te poate surprinde. Te concentrezi pe treaba pe care o ai de îndeplinit, în paralel te concentrezi pe vorbele sau gesturile care îți sunt adresate, primești și oferi la rândul tău energie care ți se imprimă până în măduva oaselor, mai ales dacă ești pus în situații în care trebuie să ai grijă la ceea ce spui. Nu îți permiți cu oricine să îți manifești frustrările sau bucuriile, iar faptul că îți pui o mască este teribil de obositor. Și să fim sinceri, avem în posesie o foarte variată gamă de măști pentru fiecare persoană din viața noastră, nu contează dacă sunt apropiați sau străini. Pentru părinți trebuie să pari ok, să fie mândri de tine. Pentru colegi trebuie să pari stăpân pe situație pentru a nu fi privit ca fiind o verigă slabă. Pentru iubit/iubită trebuie să fii un stâlp pe care să se bazeze, chiar și în momentele în care îți verși amarul față de persoana respectivă (pentru că așa te expui și arătându-i că te bazezi pe ea așa îi creezi și celuilalt sentimentul că poate să aibă la fel de multă încredere în tine). Iar eu nu cred persoanele care îmi spun cu o deosebită nonșalanță că ”Mie nu îmi pasă de părerile celorlalți despre mine.”. Let’s face it, adevărul este cu totul altul. Mai ales că aceste măști ale noastre au la bază tocmai reacțiile celorlalți pe care le observăm la adresa manifestărilor pe care le expunem. Da, poți să fi miserupist până la bunul Dumnezeu, însă asta reprezintă o mască a sfidării născută de pe urma unor ostilități ale celorlalți la adresa ta, spre exemplu.

Și apoi ajungi acasă. După o zi în care ai fost expus la atâtea interacțiuni, evenimente (mai mult sau mai puțin importante), simți că s-a lăsat cortina și poți respira liniștit. Într-adevăr, acest lucru se face treptat, trebuie să ieși din șocul zilei ca să ajungi să regăsești liniștea pe care realizezi că undeva în spatele minții o doreai atât de mult… Oaza din mijlocul deșertului. Te ocupi de mărunțișuri. Un telefon cu ai tăi, un pic de ordine, rutina zilnică. După ce ai tăiat tot de pe listă te așezi în liniște pe scaun. Eventual cântă ceva pe fundal și apoi fumul țigării (fumătorii știu de ce :)) este semnalul de start. Atunci începi să diseci ziua care tocmai a trecut, folosind sita minții pentru a culege informațiile care au lăsat cu adevărat o amprentă asupra ta. Încerci să te regăsești pe tine și adevăratele tale păreri și sentimente față de ce s-a petrecut. Și cum se spune că noaptea este cel mai bun sfătuitor, în ea ajungi să te învelești și să te lași pradă amalgamului din interiorul tău. Și asta o putem lua ca pe o altă probă prin care trebuie să trecem, chiar e o dovadă de curaj să îți înfrunți demonii și simțirile ținute în cușcă atâtea ore cât te lași expus lumii în timpul zilei. Și această parte a zilei consider că este cea mai importantă pentru formarea ta ca persoană și a filtrelor pe care ți le însușești. Capeți multe perspective pe care reușești să le analizezi și să le dai o formă concretă, chit că în temeri, chit că în bucurii, chit că în suferințe sau melancolii în care doreai să te pierzi dar timpul nu ți-a permis. În momente ca astea crești, te regăsești. Chiar și nopțile pierdute în sentimente de amărăciune îți folosesc. Pentru ca atunci procesezi, consumi ceea ce a fost mai rău adunat în tine, astfel ajungând ca următoarea zi să fii mai liniștit și mai stăpân pe situații. Iar noaptea următoare o iei de la capăt, până când reușești să ajungi la o liniște.

Profită de orele tărzii din noapte în care te fură propria minte. În acele ore de liniște mintea și inima încep să comunice mai bine și să ajungă la consensul de care sufletul are nevoie.

Vă las cu o melodie:

Photo via lrargerich

O plimbare prin amintiri

IMG_0596Urăsc zilele de duminică, recunosc. Da, în principal pentru că știu că urmează după aceasta ziua mirifică de luni. Tocmai din acest motiv veșnic trăiesc cu impresia că duminica efectiv nu am ce face, este o zi pierdută în care melancoliile efemere îmi plutesc fără noimă prin cap. Însă astăzi am făcut un lucru pe care de obicei nu îl fac, spre rușinea mea… Am asiatat la o călătorie în timp, făcută de băieții de la A.R.C.E.N. Ei au inițiat proiectul ”Prin Bucureștii ce se duc ”, în care au chemat oamenii Bucureștiului (și nu numai) să admire minunile ascunse în vasta capitală.

A fost o călătorie în timp chiar binevenită, iar naratorii au fost pe măsură. Am fost chiar foarte plăcut surprinsă de lucrurile nou aflate, de aceste bucățele de istorie de care habar nu aveam (din nou, spre rușinea mea, fiind bucureșteancă get-beget). Pe drum s-au adunat din ce în ce mai mulți oameni, au început să se alăture micului grup care hălăduia străduțele capitalei, parcă, fără o destinație finală. Așadar, drumul a fost binevenit și compania pe măsură 🙂 Puteți vedea poze la linkul acesta, poate vi se face și vouă poftă de un mic tur.

Este impresionant ce impact pot să aibă asupra cuiva elementele nou descoperite. Mai ales cele care au stat sub nasul tău atâta timp și tu nici nu știai că există așa ceva. Să afli că în locul în care stai tu în momentul acesta, în alt an, în altă perioadă, cam pe la aceeași oră, o personalitate, sau un om obișnuit, din trecut, era acolo în locul tău. Te întrebi: ”Uite viața cum înaintează…”. Nu știu care este motivul, dar mă uimește lucrul acesta. Mă uimește cum timpul trece, oamenii trec, viața trece, dar rămân urme. Putem spune că străzile, clădirile, picturile, monumentele, toate reprezintă urme ale trecutului. Sunt urme plăcute, sunt urme care îți fac o idee despre vieți care au existat. Vieți care s-au transformat și au dat naștere la alte vieți și implicit… alte vremuri. Este important, din punctul meu de vedere, să apreciezi și să păstrezi un loc pentru lucrurile care au trecut. Melancoliile care le nasc au și ele rolul lor. Îți lucrează imaginația și te sensibiliează, te fac să apreciezi mai mult ce ai în jur și ce ai tu, adică amintiri.

Amintirile formează foarte mult o persoană. În funcție de amintirile pe care le are își creează o perspectivă asupra lumii și un filtru de a privi lucrurile, evenimentele și oamenii din jurul lor. Dacă ți-a plăcut un paragraf dintr-o carte, îl vei reține și vei avea momente în care îl vei asocia la diferite situații în care vei fi pus, dacă ți-a plăcut atingerea primului tău iubit pe obraz, vei aprecia când lucrul ăsta îți va fi făcut de cel cu care  ești în momentul de față, dacă un prieten te-a rănit, vei avea mai multă grijă cu cine te vei împrieteni următoarea dată.  Amintirile sunt importante în măsura în care te transformă într-o persoană mai înțeleaptă. Într-adevăr, nu mi e pare ok ca amintirile să impună prea multe limitări, în sensul în care să ajungi să te ferești prea mult de anumite lucruri doar pentru că există similarități între situații. Sunt într-adevăr momente în viață când ți se întâmplă să ai reacții negative din simplul motiv că ai depistat semne ale trecutului care au dus spre o finalitate nu prea drăguță. Dar am ajuns la o concluzie: trebuie viitorului să îi dai o șansă, vei fi surprins. În bine sau în rău, asta nu pot spune. Dar de ce să nu speri la bine? 🙂 Dar asta este o poveste pentru o altă intrare a jurnalului.

Așadar, în amintirea vremurilor trecute, vă las cu o melodie. Și dacă aveți ocazia, plimbați-vă prin București. Și nu numai, ci pe oriunde aveți ocazia. Avântați-vă pe străduțe, prin zonele mai puțin umblate. Toate sunt năpădite de amintiri, de la culori și denumiri până la textura clădirilor. Vă eliberează mintea și vă permite un mic moment de… visare!

Ce contează? :)

tumblr_n3061gmvEs1s9iy90o1_500A trecut ceva vreme de când nu am mai așternut un gând în acest jurnal digital. Dar sinceră să fiu, de când am luat pauză de la această activitate s-au petrecut multe evenimente, mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată că s-ar putea întâmpla în mai puțin de un an.

Iacătă că se întâmplă brusc să te lovească. Ți s-a întâmplat vreodată ca într-un moment să consideri că ai găsit o liniște, o linie de plutire pe care o credeai demult pierdută și apoi într-o fracțiune de secundă lumea să se întoarcă la 180 de grade? Sigur ți s-a întâmplat măcar o dată până acum. Vai, și ce senzație! Din calm în criză, din durere în fericire, o impresie a unei liniști și iar furtună. Apoi rămâi tu. Dar unde ai fost până acum? Vâltoarea evenimentelor are talentul de-a te face uitat de tine. Iar când rămâi doar tu și începi și te liniștești te întrebi: ”Măi, dar eu unde am fost până acum?”

Nu este un lucru ușor să ajungi să te contopești cu ce se întâmplă în jurul tău și să te lași dus de val până în momentul în care întâmplările te aduc în punctul acela de tu nu mai realizezi că ele se crează în jurul tău, ci crezi pur și simplu se întâmplă. Și este, de asemenea, greu momentul în care îți dai seama că ai pierdut un control (aparent) și nici de tine nu mai știi nimic. Nu te așteptai la așa ceva. Nici nu aveai cum, ce-i drept. Dar este într-adevăr important momentul în care mintea ta ajunge să recunoască vidul, vidul acela pe care la un moment dat ți l-ai format pentru a-ți pune în ordine gândurile. Ai și uitat că ai avut așa ceva. Și într-adevăr este o binecuvântare când începi să simți din nou aroma libertății. Pentru că vidul asta și este… acel colțișor al tău în care reușești singur să îți dai jos cătușele frământărilor și frustrărilor de zi cu zi. Acela este momentul tău de reculegere.

Stând și uitându-mă în urmă nu îmi vine să cred prin câte poate să treacă o persoană în întreaga viață. Prin câte senzații, câte trăiri, câți oameni vin și pleacă și ce conexiuni se formează. Nu degeaba expresia ”ce mică-i lumea”. Culmea, realmente am ajuns la concluzia că lumea asta chiar e mică. Pentru că indiferent cât sunt de complexe evenimentele care se petrec și acțiunile pe care le iei, ajungi spre exemplu  să te apropii de persoane cu care ai avut o interacțiune foarte redusă la un moment dat. Este o senzație într-adevăr ciudată dar și plăcută în același timp. Ajungi pe căi pe care nici în cele mai nebune vise și planuri nu ai fi crezut că o să o apuci. Dar nu este un lucru rău, ci dimpotrivă. Asta demonstrează că ai crescut. Metamorfoza prin care trece o persoană pentru a ajunge la punctul maxim al evoluției reprezintă un tumult din care nu pot înțelege cum cineva poate scăpa teafăr. Dar nu este imposibil. Atâta timp cât reușești să te regăsești, măcar din când în când, înseamnă că ai început cu adevărat să te definești și să te transformi în ceva frumos.  Dragostea, tristețea, ura, melancolia, fericirea, singurătatea, atașamentul, toate contribuie la procesul tău de creștere și toate emoțiile puternice pe care le trăiești, chit că sunt pozitive sau negative, consider că fiecare om trebuie să fie recunoscător că are parte de ele. De ce? Pentru că ele te aduc la concluziile de care ai nevoie. Ele te definesc, ele te cresc, ele te perfecționează. Motiv pentru care nu trebuie să ai nici un regret în viață, ci trebuie să realizezi și să fii mulțumit că ai avut parte de o asemenea varietate de trăiri.

Dar, stai și te întrebi la finalul unei etape din viața ta, la urma urmei ce contează? Sentimentele, oamenii, întâmplările, ce anume? Răspunsul meu este: TOT. Totul contează, pentru că totul te-a influențat. Recunosc, pe locurile fruntașe pot spune că sunt dragostea și prietenii. Dragostea este centrul universului unei persoane iar prietenii sunt acolo când universul tău trece prin transformări diverse.  În fond și la urma urmei, oricât ar conta punctul în care vrei să ajungi, mai important este drumul. Drumul te definește, drumul îți arată cine merită să rămână în viața ta și cine nu, drumul ți-l formezi, dar uneori te mai fură peisajul și te mai duce și pe unde vrea el. Contează curajul de a-l urma. Și să nu uităm și de curajul de a te păstra tu însuți cu pasiunile, fricile, bucuriile și visele pe care le ai. Chiar dacă ele cu timpul se schimbă, tot simți că sunt ale tale, important e să nu le dai la o parte.

Un adevărat roler-coaster și viața asta, nu? 🙂

Vă las cu o melodie:

Photo via corarebel.tumblr.com

Si uite asa a mai trecut o sarbatoare

Au trecut si Pastele si 1 Mai. Ce senzatie ciudata totusi, de fiecare data, si atunci cand o sarbatoare se apropie, si chiar si atunci cand imediat trece. Din pacate, eu cel putin, nu mai simt la fiecare sarbatoare aceeasi fericire pe care o simteam atunci cand eram copil. Cand eram mici, la astfel de ocazii, ne gandeam dupa cum urmeaza: vacanta, cadouri, mancare, joaca, intai desene multe la televizor apoi temele cu doua zile inainte de inceperea scolii, checul bunicii. Daca mai sunt anumite elemente, va rog adaugati. Insa acum, cand am crescut, lista s-a mai redus nitel: vizite la parinti, intalnire cu prietenii, mancare buna si mai ales liber de la munca! Insa mai mult ma mut la parinti zilele astea decat sa apuc sa petrec macar o jumatate de zi acasa :)) Normal ar trebui sa ma astept ca sarbatorile la parinti sa fie ocazii de a-mi aduce aminte si de a retrai clipele de bucurie din copilarie, dar parca nu mai exista acea dulceata de odinioara, sa ii spun asa.

Acum fericirea aceea de copil o am cand fac exceptii de la regula si imi petrec sarbatorile cu prietenii, daca mergem la munte sau la mare, sau chiar daca ne adunam la cineva anume acasa pentru a face de mancare sau pentru a ne juca tot felul de dracii si sa facem maraton de filme. Acum nu mai simt placerea si siguranta pe care o confera casa parinteasca, mai ales cand mamele si bunicii se ocupau vesnic sa nu ne lipseasca nimic de pe masa, sa stam sa lenevim in paturile noastre in care am dormit atatia ani de-a randul, sa ne delectam cu tot soiul de dulciuri pe care suntem constienti ca nu le vom face niciodata cu mana noastra atat de bune cum le fac femeile din familie; acum pentru mine si multi de varsta mea bucuria este sa stam cu prietenii, sa umblam, sa dansam, sa ne simtim bine si sa petrecem de parca ar veni sfarsitul lumii.

Iar finalul sarbatorilor pica exact ca si cum ne-ar pica un bolovan in cap. Dupa cateva zile de relaxare si distractie, in care nu mai ai nici un fel de grija, cand iti aduci aminte brusc seara ca ziua urmatoare te asteapta munca/scoala te ia cu lesin… si speri sa lesini si sa te tina pana ziua urmatoare pe la miezul ei ca  sa poti prelungi inevitabilul cu inca o zi macar. La incheierea unei mini-vacante apar doua variante pentru felul in care te simti in ziua reintoarcerii in campul muncii: ori te simti extenuat si abia reusesti sa iti misti picioarele pana la tonomatul de cafea, ori esti intr-o vrie care inca se agata de capul tau de parca nu ai terminat sa te zbantui dupa cateva zile de facut asta incontinuu. Si cand ajungi acasa dupa aceasta zi, te tarasti efectiv pana in pat, dorindu-ti sa nu se fi terminat vreodata vacanta. Partea buna cand lucrezi sau cand ai scoala este faptul ca dup-aia, de cand ti-ai reintrat in mana, timpul trece atat de repede incat  te surprinde extraordinar de placut cand constati ca a venit deja urmatoarea vacanta. Si apoi toate evenimentele de mai sus se repeta. Important este ca de fiecare data, ca sa nu intri intr-o monotonie, sa incerci sa faci fiecare sarbatoare ceva mai speciala, chiar daca sunt unele elemente care este obligatoriu sa se intample, ca un soi de ritual. Dar chit ca exista elemente de rutina, hai sa recunoastem, orice sarbatoare e bine venita, cel putin dupa ce te-ai angajat.