Archive for the ‘Despre mine – Despre tine’ Category

Regasire

Aleile mintii tale sunt atat cele mai cunoscute cat si cele mai misterioase drumuri pe care le vei parcurge de-a lungul timpului. Te plimbi pe ele in fiecare clipa in care respiri, nu conteaza daca esti treaz sau daca visezi. Tot ce se petrece in timpul zilei urmaresti, asimilezi, asculti, simti si toate elementele care te inconjoara devin parte a fiintei tale. Ajungi la anumite momente care reprezinta puncte de rascruce in viata ta si atunci totul devine un mister. Asimilezi in continuare dar mintea nu iti poate filtra totul. Te fortezi sa iti continui drumul insa nu realizezi ce se intampla cu tine, cine sunt ceilalti, ce inseamna totul pentru tine si cum te incadrezi in noul tablou din care faci parte. Uneori simti ca pierzi controlul, insa acest control nu il pierzi asupra lucrurilor din viata de zi cu zi, ci asupra gandurilor, trairilor si sentimentelor tale. Drumul pe care trebuie sa il urmezi devine incetosat, se face intuneric si ai de multe ori tendinta sa te opresti.

Acela este momentul in care trebuie sa te asezi pe bancuta din gradina sufletului tau si sa faci o retrospectiva. Sa iti permiti tie sa iei o pauza. Sa te opresti din ritmul pedant in care ai intrat si nu mai poti iesi. Sa digeri incet ce s-a petrecut, ce se petrece si ce ti-ai dori sa urmeze. Asculta o melodie, pierde-te in ritmul ei, gandeste-te la toate lucrurile care ti s-au intamplat de-a lungul timpului si te-au adus unde esti in momentul de fata. Ce te face pe tine sa fii tu. Daca nu reusesti sa te regasesti, nu te va regasi nimeni, pentru ca nimeni nu te cunoaste in totalitate. Toate vorbele care au fost aruncate spre tine, toate pietrele care te-au ranit, toate reusitele si tot ce te-a crescut sunt elementele care ti-au dat o directie. Tu ti-ai structurat mintea si sentimentele in functie de varietatea de evenimente si interactiuni de care ai avut parte de cand te-ai nascut si pana la momentul actual. Echilibrul pe care il cauti de multe ori nici nu trebuie sa fugi dupa el, ci sa il lasi sa te gaseasca, sa te cuprinda ca o briza usoara de primavara cu aroma de flori de mai. Opreste-te. Mintea poate fi inselatoare. Dar va fi inselatoare atata timp cat ii permiti. Mintea ta esti tu.

Asculta vocea aia micuta care iti vorbeste din spatele tuturor angoaselor cu care te confrunti. Este vocea versiunii tale adevarate. Asculta-ti constiinta si inima. Ratiunea omului nu este intotdeauna un punct de sprijin, de-aceea exista acel bob in fiecare persoana care se numeste speranta. Speranta unei vieti frumoase, a unei evolutii, a unei imbunatatiri din toate punctele de vedere, mai ales a ta ca om. Speranta nu lipseste din nimeni, ci doar privirile unora nu mai sunt mai indreptate spre ea. Atata timp cat iti aduci aminte ca toata viata ai evoluat, ai devenit versiuni mai bune ale tale, acela va fi momentul in care ii vei permite linistii sa se aseze. Indiferent ce se intampla in viata asta, ramai tu. Tu, cel care te-ai adus in punctul din prezent. Tu care ti-ai permis sa traiesti, sa visezi, sa crezi, sa iubesti, sa suferi si sa iti faci viata asa cum ti-i dorit. Sa macar sa te asezi pe macazul cu directia buna. Si daca nu ai gazit inca macazul, continua sa il cauti. Insa, tine minte, in cautarile tale, mentine-te pe tine asa cum esti si retine ce ai vrea sa devii. Este cu putinta, de asemenea, sa nu stii exact ce ai vrea sa fii, ce fel de om iti doresti sa devii, dar asta nu este un lucru rau. Cel mai important este sa nu te pierzi, sa nu lasi frica sa te invaluie si cu pasi micuti sa luminezi aleile din mintea ta, sa te cunosti si iti dai directia cea mai buna. Asculta-te. Linisteste-te. Va fi bine. Nu conteaza ce se intampla de-a lungul vietii. Important este sa nu uiti ca totul va fi bine. Asta te face un om puternic. Nu credinta in ceva palpabil (bani, casa, notorietate), nu credinta ca va fi cineva care va veni sa te salveze. Persoana sau evenimentul care te va salva va veni daca ii vei permite sa vina. Si vor veni. Poate chiar au venit, dar nu reusesti sa vezi padurea de copaci.

Din pacate, in zilele noastre oamenii nu mai stiu sa se linisteasca. S-au obisnuit sa traiasca intr-un ritm agresiv, sa nu mai asimileze elementele ce-i inconjoara si de aceea ajung sa se piarda, sa fie condusi de valurile din jur si sa se piarda pe sine. Trebuie sa invatam din nou sa dormim. Sa visam. Chiar si in momentele in care suntem treji. Reveria este ce ne tine in viata, ce ne da acea sclipire care ne face pe noi sa fim noi. Visele, inspiratiile, placerile si dorintele noastre reprezinta suma noastra ca oameni, iar daca le pierdem, ne pierdem pe noi. Viata noastra este o versiune a tot ceea ce am acumulat din experiente. Nu iti pierde visele. Nu te pierde pe tine.

Va las cu o melodie.

Înlănțuiți

20160503_160530Vântul adia destul de tare, însă mirosul sărat îmi umplea nările și umezeala ușor caldă mă învăluia ca atunci când un prieteni vechi te strânge foarte tare în brațe după o perioadă lungă în care nu v-ați mai văzut. Nu am mai fost la mare de mulți ani și parcă i-am simțit chemarea. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la hotel și mi-am lăsat ghiozdanul a fost să îi spun jumătății mele ”hai pe plajă”. O auzeam, o văzusem din depărtare, și aveam așa o dorință arzătoare de a mă apropia, de a-i simți aroma și a lăsa-o să îmi invadeze toată ființa. Ca într-o relație bipolară, eu nefiind foarte îndrăgostită de mare, am momente în care simt că înnebunesc dacă nu ajung la ea. Nu conta că plouase în draci, nu conta că vântul bătea ca nebunul și copacii i se supuneau ca niște ființe fără apărare, trebuia să simt nisipul și trebuia să simt… valurile. În momentul în care am ajuns la linia care despărțea asfaltul cu care m-am obișnuit atât de tare de parcă mi-a pavat sufletul, m-am descălțat. Primul pas făcut pe nisipul rece a fost ca o eliberare. Am pășit atentă, parcă mi-era frică să nu fugă, să nu dispară pe veșnicie și să fie ultima noastră întâlnire. M-am dus către apă și m-am oprit. Am stat să admir marea în toată splendoarea ei cu valurile calme în aparență, dar cu vuietul care îi dezvăluia adevărata natură. M-am apropiat încetișor, nu eram sigură cu ce putere apa înghițea malul la acea oră din zi, dar într-un final am căpătat curaj și ca un copil mic începusem să grăbesc pasul după valul care se retrăgea, doar să simt mai repede cum îmi atinge degetele de la picioare. Și ce bine a fost când întâlnirea a avut loc… Era caldă, de parcă special se îmblânzise pentru a mă primi înapoi și a-mi aminti cât de bune prietene am fost odată. Și am stat minute bune privind în zare, eliberându-mi mintea, lăsând marea să îmi invadeze simțurile și simțirile, uitându-mă la pescăruși și simțind apa cum încerca, parcă, să îmi spele toate grijile și pietrele de pe suflet. Apoi am spus că ar fi frumos să imortalizez într-o poză momentul. Când s-a apropiat clipa plecării, chiar dacă mi s-a creat o nostalgie în suflet, zâmbeam în interior, simțeam că vor urma perioade frumoase și întrevederi mai dese cu marea, ghidușii și momente de vis, în care mă voi putea pierde fără nici un regret.

A trecut o lună de la marea întrevedere, mi-a rămas sufletul acolo și nu mai am răbdare până la următoarea. Uitându-mă peste pozele făcute m-am oprit la cea pe care o puteți vedea atașată postului și ceva anume mi-a atras atenția, un element banal în aparență. Când ai șosete noi și elatiscul te ține, îți lasă urme pe glezne, un efect complet normal. Însă nu am putut să nu observ antiteza dintre urmele din jurul gleznelor și apa. Urmele respective par ca foste lanțuri care au fost purtate prea mult timp și sentimentul de eliberare când am văzut marea infinită cu valurile care se desfătau și vântul dezlănțuit. Și am stat să mă gândesc la faptul că noi nu reușim să ne dăm seama în ce închisori ne petrecem viețile. Noi, oamenii, avem tendința de a ne crea închisori pentru a ne simți în siguranță, în deplin control asupra a tot ceea ce se întâmplă.  Ne alegem cu grijă ce studiem pentru a ajunge la jobul cu care ne simțim cel mai confortabil. Ne facem un anumit tip de prieteni cu care ne simțim în siguranță și acceptați și de la un punct încolo încetăm să ne facem cunoștințe noi din teama de necunoaștere. Mergem în aceleași locuri, pe aceleași trasee cunoscute, ne alegem aceleași tipare de iubiri și ne facem gărdulețe pentru a îngrădi fiecare curticică ce reprezintă bucăți ale vieților noastre. Ne e teamă să riscăm, ne e teamă să suferim, ne e teamă de eșec, chit că noi nu realizăm că tocmai eșecurile ne ajută să creștem, să înțelegem și să acceptăm ce ni se întâmplă zi de zi. Ne închidem între ziduri artificiale create de mințile noastre ca să ne lovim apoi de ele și devenim închiși, temători, chiar defensivi de mult ori fără motiv. Trăim într-o lume în care pasul ăsta grăbit ne face să ne mișcăm mai agil, dar ne determină să ne închidem în același timp, să ne închidem sufletele și să nu mai băgăm de seamă ce lucruri frumoase ne înconjoară. Oameni, experiențe, locuri, pe toate le ratăm în fuga asta de ne crea safe zones în care trăim iluzia fericrii. Da, iluzia. Și e păcat. E păcat pentru că ne îndepărtăm unii de alții, de prieteni, de iubiți/iubite, avem senzația că suntem într-o continuă competiție cu cei din jur, când de fapt, competiția este cu noi înșine.

Trebuie să învățăm din nou să avem încredere. Încredere în faptul că lumea poate fi un loc frumos. Că noi avem suflete frumoase și libere ca marea înfuriată. Trebuie să mai punem pauză la ritmul acesta nebun care ne închide într-un cerc vicios de fugă-protecție-rătăcire și să ne gândim mai mult la ce contează cu adevărat în viața noastră: o casă mare cu toate dichisurile sau timpul petrecut cu jumătatea; mersul la un film sau o escapadă într-o poieniță; statul pe canapea în fața televizorului sau imaginea și mirosul mării cu pescăruși ascultați live? Ce contează, de fapt, pentru tine?

Vă las cu o melodie.

Pierduți

black-solid-color-backgroundE liniște. O liniște foarte apăsătoare. Se simte o tensiune, dar nu îți poți da seama cu exactitate de unde, de ce, de când și mai ales… cât? Cât va mai ține? Sau, oare va trece vreodată?

Cam asta se simte peste tot în jur. Durere în suflete, ură mută, frustrare și un veșnic sentiment de neputință. Au loc prea multe nenorociri. Una după cealaltă. Fiecare atrăgând după sine încă una și încă una, ca într-un cerc vicios. Totul este destabilizat. E păcat. E păcat că oameni mor. E păcat că oameni fură. E păcat că oameni mint. E pur și simplu păcat… Și în astfel de momente când lumea se pierde, ia naștere haosul. Haos în gândire, haos în suflete, iar din nefericire, sunt oameni care profită de acest fapt. Apoi se creează mai multă bulversare, se transformă în panică, în furie, iar totul devine ca ”o casă de nebuni”. Este foarte ușor să arăți cu degetul și să fugi după vinovați. Este foarte ușor să ajungi în punctul în care devii ca un animal sălbatic ce distruge totul în jur orbește. Și încă animalele măcar au o scuză. Dar oamenii… oamenii nu mai au nici una. Și ajungi să crezi că trăiești într-o lume de suflete pătate, într-o lume fără conștiință care este într-o veșnică goană după putere, nevoie de sațiere a orgoliului și implicit o nevoie de umilire a celor care arată semne de slăbiciune.

Însă sunt acele suflete care, chiar dacă devin orbite de durere și de furie, slăbite de consumul constant al conștiinței și al săgetărilor simțite în inimă, ajung să fie cele mai curate. Se macină, se transformă, trec printr-un proces chinuitor de pierdere de sine, sfâșiere până ajung la o… liniște. Până când se recalibrează, măcar în așa măsură încât să asimileze trăirile care erau la un pas de a le distruge, astfel devenind suflete mai puternice. Suflete care să își dorească să renască, să vadă din nou binele, care să lupte pentru sufletele care au fost pierdute și să le proteje pe cele care au rămas. Și uite așa se naște… speranța. O mică licărire în ochii celor care știu ce înseamnă pierderea, o scânteie care poate reaprinde conștientizarea de sine, nevoia avidă de dreptate și eliminare a tot ce înseamnă gesturi egoiste, răutate gratuită și renașterea unui lucru demult uitat; și anume bunătatea.

Din păcate sunt din ce în ce mai puțini oameni care acceptă faptul că egoismul dus la extrem este unul dintre cele mai mari nenorociri. Indiferența duce spre uitare. Uitarea duce spre nimic. Iar sufletele care ajung să uite sunt suflete care încet, încet împietresc. Împietresc și pier. Ne lovim zi de zi de ignoranță. Punem prea mult accent pe valori materiale decât pe vieți, pe trăiri, ținem prea mult la orgoliile noastre decât pe puterea pe care păsarea o are asupra vieții. Și așa pier, fizic, suflete. Și îți pui întrebarea: oare câte suflete adevărate mai sunt pe lumea asta? Și câte suflete trebuie să mai piară, câte familii, prietenii și iubiri este nevoie să vedem cum sunt distruse pentru a conștientiza dezechilibrul în care ne aflăm? Trebuie să devenim solitari și canibali pentru a ne simți cu adevărat împliniți? Trebuie să recurgem la fapte extreme pentru a opri extremismul din jur?

De ce mai este nevoie?

Hai să colorăm cum avem noi chef. (sau ce ne face fericiţi)

freedom butterfly magic gifts fairy 1280x1024 wallpaper_www.animalhi.com_74Când te apuci să colorezi știi niște șabloane clar stabilite pe care le vezi în desenele animate sau ce te învată la școală: mărul (de regulă) este roșu, frunza verde, pământul maro și soarele galben. Când îți iei un caiet de colorat de cele mai multe ori ai pe copertă o imagine colorată deja pe care o găsești pe alb-negru în cuprins și ai tendința să te iei după ce deja a fost făcut, pentru că îl percepi ca pe ”modul corect” de a o face. Dacă ieși din liniile date se uită un părinte la tine urât și spune că nu ai desenat ok și că ești neîndemânatic. Sau neatent. Și apoi te iei după corecția făcută. Da, e ok să râmăi între linii (în multe cazuri), însă niciodată nu ți se spune să mai încerci și altă culoare.

Ia să luăm frumos cazul acesta și să îl plasăm în viața de zi cu zi. De câte ori ți s-a întâmplat să te îndoiești de ceea ce faci? De câte ori oamenii (care au intenții bune, desigur) ți-au spus că este mai ok să faci un lucru într-un anume fel (standard, aplicabil majorității) însă ai ajuns să simți că nu ți se aplică? Dar îl faci pentru că așa, aparent, trebuie să faci. Așa îți găsești (în mod teoretic) liniștea, fericirea, împlinirea ș.a.m.d. Numai că, din păcate, omul neglijează ideea că ceea ci i se aplică unuia nu este neapărat valabil și pentru celălat. Iar de aici se nasc prejudecățile, părerile proaste și nevoia de a-ți impune propriul punct de vedere. Nu voi spune niciodată că fac excepție de la acest caz, toți avem momente în care încercăm să ne impunem părerile, depinde de fiecare dacă știe când să se oprească. De aici și problema pe care și-o pune toată lumea: oare eu fac bine ceea ce fac? Este corect cum am procedat? Întrebările astea sunt foarte bune dacă există în mintea cuiva, înseamnă că are o conștiință. Dar și aici există o limită. Limita de a te lua după ce îți face ție bine, nu doar altora. Și în nici un caz să îți reglezi comportamentul și viața după cum îți dictează trendul.

Da, este ok să ceri păreri. Da, este ok să ai momente de cumpănă. Dar ce NU este ok și ceea ce mulți dintre noi omitem sunt deciziile și acțiunile luate de pe urma părerilor oamenilor celor mai influenți din viața și nu după cum simțim. Și mai grav este că lucrul acesta nu se aplică doar în cazul acțiunilor noastre asupra mediului și asupra celor cu care interacționăm, ci implicit și a celor asupra noastră. ”Nu te mai uita atâta la filme triste, că te vor ține deprimat.” ”Nu mai asculta muzica aia, nu vezi că ești agitat/ă și te transformi?” ”Nu mai sta atâta în casă că devii antisocial/ă.” Sfaturile de gen sunt date din dorința de a face bine, dar de multe ori efectul este cel invers 🙂  Noi nu realizăm de multe ori că poate pasele proaste, sau freneziile în relațiile nu tocmai ok sunt necesare în punctul în care au loc în viața persoanei vizate. Una dintre puținele vorbe în care cred este aceea care spune că unele persoane apar în viața ta cu un motiv. Sau ți s-a întâmplat ceva anume ca să ai din ce învăța. Oamenii au nevoie de multe ori de momentele triste, momentele de criză, momentele de liniște sau de fericire extremă, momentele în care au atitudini urâte, superficiale sau extrem de multe zâmbete. Asta îi formează, asta îi face să se simtă în pielea lor, să evolueze, să fie… ei așa cum sunt. Însă o ploaie de reproșuri și atenționări constante asupra unei nevoi de schimbare poate să inducă nesiguranță, anxietăți, poate chiar pierderea identității.

Să îți pui întrebări asupra vieții tale nu este neapărat un lucru negativ. Dimpotrivă, uneori este necesar pentru a nu rămâne blocat la un nivel anume. Dar trebuie să ajungi la un punct în care anumite trăsături pe care le deții, anumite simțiri și păreri trebuie să existe în fundamentul tău pentru a te simți… tu. Iar din ce observ în jurul meu, oamenii din păcate își pun la îndoială până și cele mai adânci principii din cauza nesiguranței. Autoeducarea nu este un lucru ușor. Și mai dificil este să te accepți așa cum ești. Să te descoperi, să îți vezi părțile bune, părțile rele, să te îndrepți dacă asta simți că este nevoie (și nu după dictarea altora). Prea mult suntem ținuți între linii. Sau prea suntem convinși până la vârste înaintate că trebuie să folosim o singură culoare, când de fapt putem colora lumea așa cum ne dorim. Și nici nu ne dăm seama (decât foarte târziu) că nu este un anume mod în care este corect să facem anumite lucruri. Corect este să le facem așa cum simțim. Dacă noi în sinea noastră suntem de acord. Dacă ne placem să folosim doar culori standard sau dacă ne plac nuanțele, umbrele, negrul sau rozul.

Hai să folosim palete inventate de noi 🙂

Vă las cu o melodie.

Însumăm

3244799bb6de4c33571c360e31509618 Uită-te puțin pe pagina ta de Facebook. Cu precădere la secțiunea de About. Ce vezi? Detaliile vieții tale. Cum te cheamă, câți ani, ești single/într-o relație/căsătorit(ă)/etc. Ai înșiruite unitățile de învățământ pe care le-ai absolvit, membrii familiei și alte detalii de gen. Cum ți se pare?

Oamenii când se uită la aceste detalii despre tine învață anumite lucruri, însă doar ceva superficial, niște idei generale. Dar nimeni în afară de posesorul contului respectiv nu o să poată pătrundă în adâncimea a ce acumulează unul dintre elementele trecute la secțiunea de About. De pildă, cum clasa a 10a a fost pentru tine începutul perioadei de rebeliune în care descoperi ce înseamnă muzica rock sau rap-ul. Cum acolo unde ai dat tu check-in la o bodegă de undeva din colțul Bucureștiului ai cunoscut prima ta iubire. Sau ai avut prima ta beție. Cum nu or să știe ce ai simțit în momentul în care te-ai angajat la primul job, emoțiile primului interviu și cearta cu părinții atunci când te-ai hotărât să pleci într-o excursie cu prietenii în celălalt capăt al țării când abia ți-ai luat carnetul. Sau chiar amploarea discuțiilor pe care le ai zi de zi cu prietenul cel mai bun în casuța aia micuță de chat din colțul din dreapta al ecranului. Este incredibil cum în spatele unor lucruri atât de superficiale se ascund atâtea amintiri, atâtea trăiri, practic viața întreagă a unui om.

Noi reprezentăm o însumare de amintiri. O persoană poate fi blândă datorită candorii primite din mângâierea ușoară a bunicii pe obraz într-o zi când s-a întors de la școală. Poate să fie impulsivă din cauza vreunei nevroze avute în perioada pubertății, sau miloasă cu animalele deoarece are în familie o rudă medic veterinar. Însă nu o să ne prindem, probabil, niciodată de toate elementele care ne-au făcut să devenim oamenii care suntem la momentul prezent. Și trăind atâtea lucruri, nici nu o să reușim să ne aducem aminte cu exactitate tot ce s-a petrecut în viețile noastre, decât ce anume a avut impactul mai mare asupra noastră. Momente fericite, momente triste, dezastrul unei despărțiri sau bucuria unei reuniuni. Prima casă cumpărată, primul drum la munte, sau poate, al doilea de-abia. Păcat că nu există un mecanism prin care să poți marca cu adevărat acele puncte culminante pe care le-ai atins, cu toate sentimentele, senzațiile, toți oamenii care te-au înconjurat, cum te-ai simți a doua zi după evenimentul care te-a impresionat până în măduva oaselor. Și totuși, am observat că anii care trec sunt cumva împărțiți pe categorii în funcție de o senzație generală. Dacă te gândești, spre exemplu, la toți anii de facultate, poți să simți un iz de libertate, sau de plictiseală. Dacă te gândești la perioada în care ai făcut școala generală, primul lucru care îți vine în minte este mirosul de iarbă verde de la țară unde te duceai la bunici vară de vară, sau o mică euforie ca atunci când alergai să te ascunzi de vecini dacă te goneau cu gașca de la scară că făceați prea multă gălăgie. Totul se transformă într-un cumul de impresii, vise, comparații. Iar într-un mod ciudat, ai putea să își însumezi în minte viața în câteva impresii, exact așa cum se întâmplă într-un CV.

Cert este că viața reușește să te surprindă de fiecare dată, cu fiecare an care trece. Chiar dacă trăiești cu impresia că ai trecut prin multe, că ai numeroase experiențe adunate la bord, niciodată nu poți fi sigur de ceea ce urmează. Pentru că oamenii sunt diferiți, etapele vieții sunt diferite, iar felul tău de a privi ce se întâmplă în jurul tău se schimbă în mod continuu, chiar dacă pe moment s-ar putea să nu îți dai seama. Suntem într-o continuă transformare și nu școala pe care o urmezi sau joburile pe care le-ai avut sunt cele care te definesc, ci ceea ce ai făcut cât ți-ai petrecut timpul acolo. Felul în care ai interacționat, reacțiile tale, sentimentele care te-au marcat în perioadele respective.

Întotdeauna am privit omul fascinată, deoarece, chiar și persoanele care la început au părut simple în natura lor la o primă vedere, întotdeauna au ajuns să mă impresioneze cu povestea lor. Poveste pe care nu a fost întotdeauna necesar să o nareze, ci doar să aibă un zâmbet melancolic la un copil de pe stradă, sau o grimasă de neplăcere la o replică auzită.

Trebuie să ne facem timp să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim deschiși la poveștile spuse sau nespuse ale celor din jur. Pentru că niciodată nu o să știm în ce aventură vom ajunge să ne aruncăm, chiar și fără voia noastră, o aventură care ne va crește și care ne va forma alte amintiri pe care… le vom însuma 🙂

Vă las cu o melodie.

Click AICI.

Dor de ducă

alt munte si alte floriSunt momente în care mă pierd cu gândul pe meleaguri pe care le-am străbătut acum ceva vreme. Îmi aduc aminte de mirosul unui brad, de raza soarelui care mi-a mângâiat obrazul, de aroma sărată a mării, de zgomotul roților pe șine și emoția unei noi călătorii. Motiv pentru care mă omoară când mi se întâmplă să trec prin Gara de Nord și știu că nu plec nicăieri. Mi s-a întâmplat să mă duc în gară pentru a conduce prieteni la tren sau pentru a-i culege de acolo, însă parcă mă încerca o ardoare, mă bătea gândul să mă sui în primul tren care se pregătea să plece de la peron și să văd unde ajung, nu conta unde. Și simțeam o mică durere când mă îndreptam spre ieșirea din gară.

Este un sentiment înălțător, atât acela de plecare, cât și cel de la întoarcere. Momentul în care pleci este de nedescris. În primul rând nu cred că a fost dată în care să mă urc în tren și să nu fiu încălțată în bocanci (lucru pe care le-am realizat de foarte curând), pentru că da, aparent toate drumurile cu trenul le-am făcut spre munte, la mare am prins alte mijloace de transport. Și parcă eram în transă de fiecare dată când plecam. Îmi vuiau urechile, îmi vâjâia capul, simțeam adrenalina și nu știam la ce să mă aștept. Sincer nici măcar nu mă interesa ce urma, eram doar fericită că plec. Că mă urc în trenul în care știam că voi sta să ascult muzică și să visez privind peisajele efemere. Și după ce toată lumea se dezmorțea urmau discuțiile pe care nici unii din grup nu știam cum să le întreținem doar doar să ajungem mai repede la destinație. Momentul în care am pus piciorul în afara trenului a fost, este și va fi întotdeauna, în mintea mea, un moment de glorie. Am parcurs bucata de drum ce reprezintă tranziția lumea mea – lumea nouă. O lume de cucerit, o aventură de trăit, ca momentul în care ai cunoscut o persoană nouă și de-abia aștepți să o revezi și să te lași surprins de ce anume urmează când vă întâlniți; chiar dacă știi că ați stabilit că mergeți la un film sau la o cafea, nu știi exact la ce să te aștepți. Așa și drumețiile. Apoi pornești spre cucerirea noii lumi. Te lași purtat de val, lași o liniște să te cuprindă și parcă îți jubilează în suflet o furtună controlată. Ești înconjurat de persoane care îți transmit aceeași vibrație de bunăstare, neliniște, încântare și vă antrenații unii pe alții într-o euforie ca într-un film de acțiune. Călătoria în sine este ca un drum în care te regăsești în uitare.

Când te desprinzi de zgomotul mașinilor, când nu mai simți asfaltul sub picioare și te înconjoară văzduhul și eternii brazi, atunci este momentul în care te îndepărtezi de tot ceeea ce  înseamnă viața ta până la momentul respectiv. Nu mai ai amintiri, nu mai știi ce înseamnă muncă, școală, greutățile de zi cu zi, zgomotul fără rost sau dezamăgirile. Nu ai decât adierea ușoară, soarele care îți zâmbește și pământul pe care îl sui și îl cobori. Ai o destinație, dar nu te gândești atât de mult la ea cât la poteca pe care o urmezi. Te pierzi în conversații simpatice până când amuțești și sufletul tău ajunge să fie la fel de liniștit și tăcut ca un nor care plutește alene pe cerul de un senin pe care îl credeai existent numai în poveștile cu zâne și zmei. O astfel de călătorie este ca un leac pentru inimă.

Când vine momentul de final al călătoriei  simți că te apropii de o conlcuzie. Nu una prea cizelată, nu știi exact care este ideea de final, dar ai sentimentul că ai atins un scop. Drumul înapoi  este ca un happy end care îți lasă o dâră de melancolie. Simți că ți-ai atins scopul de a cuceri lumea nouă; adevărul este că ți-ai cucerit propria lume și toate angoasele care te-au împuns până la momentul plecării au dispărut ca ceața din zori. Apoi treci din nou prin drumul de tranziție lumea nouă – lumea ta. Îți rămâne imprimată în suflet liniștea în care te-ai scăldat de-a lungul călătoriei pe care, în momentul în care aștepți cuminte pe scaunul din tren să ajungi acasă, o percepi ca pe un haos de senzații și culori pe care trebuie să le digeri și să le faci parte din propria ființă. Motiv pentru care percep drumul de întoarcere ca fiind un alt moment înălțător. Acela este momentul în care lucrurile se așează cu adevărat, se concretizează experiența trăită și ai o mândrie în minte, atât mândria de formare a unei noi amintiri, cât și cea a gândului că ai găsit o modalitate de a-ți amuți și ordona haosul pe care, probabil, nu ai mai putut să îl controlezi de pe urma adunării tuturor senzațiilor și sentimentelor acumulate de zi cu zi. Și apoi ajungi acasă. Recunosc, e destul de ciudat ca după o astfel de experiență care m-a răscolit din toate punctele de vedere să reiau activitățile de zi cu zi. Mi-aș dori ca cineva să simtă mândria pe care am menționat-o mai devreme așa cum o simt eu, pentru că, într-adevăr mă simt ca o eroină. Am cucerit muntele. Am cucerit propriul munte. Am răzbit. Și acum spăl vasele. E simpatică treaba, nu zic nu :))

Mergeți la munte. Sau la mare. Călătoriți cât de des reușiți. Acesta este cel mai bun leac pentru… orice!

Vă las cu o melodie.

Amprente

open roadÎn seara aceasta am început să fac un lucru pe care nu l-am mai făcut de ceva vreme. Acel lucru a fost să mă așez frumos la lumina monitorului, să pun un album să cânte pe fundal (prima dată când ascult Bacovia Overdrive de la Robin and the Backstabbers, dacă nu l-ați ascultat, chiar îl recomand cu căldură) și să mă scald în scrierile din paginile virtuale. Mai precis să sar din articole în articole și să mă afund în alte lumi, lumi cu care încerc, probabil, să mă identific, lumi care ar putea să curpindă bucățele din mine, din gândurile, trăirile și imaginația mea.

Dacă stăm să ne gândim, orice poze peste care ne uităm și nu sunt ale noastre (și implicit nu sunt făcute de noi sau de alții la momente în care noi suntem prezenți), orice articole citim, orice melodii ascultăm, toate lasă amprente în mințile noastre. Să luăm ca exemplu o poză cu un apus de soare la munte și lumina are o nuanță la care nu ai asistat cu ochiul liber și dintr-un motiv inexplicabil ajunge să îți încălzească sufletul. Sau cineva rostește o metaforă romantică și tu o percepi fără să vrei ca pe o referință la o iubire care în mintea ta era demult apusă; din întâmplare citești un cuvânt care poate să aibă un impact extrem de puternic asupra ta pentru că însumează gânduri pe care le-ai ținut în frâu atâta vreme tocmai pentru că nu ai știut să le exprimi. Fiecare persoană își are propriul filtru prin care trece orice lucru cu care interacționează și care îi atrage atenția, chit că e un paragraf dintr-o carte, un zâmbet al persoanei de care îi place sau un acord al unui instrument. Astfel, o amprentă a acelui lucru ce a trezit interesul rămâne imprimată cumva în amintiri. Amprentele acelea formează, îmbunătățesc și îmbogățesc filtrele personale, te ajută să îți deschizi ochii spre a vedea lumea din perspective noi, începi să judeci altfel și să simți din ce în ce mai multe nuanțe derivate din emoțiile tale de bază.

Astfel, fiecare om având propria perspectivă și viziune asupra lumii, ajunge în punctul în care se identifică și regăsește frânturi din propria imaginație în formele de exprimare ale altora. Apoi, trăirile pe care acele forme străine de exprimare le nasc în sufletele noastre ne aduc pe culmi de melancolie, bucurie, tristețe, visare, ne pun mintea și simțirile în mișcare într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar tocmai pentru că sunt alte altora, automat sunt implicate alte nuanțe, astfel perspectivele noastre îmbogățindu-se.  De-aici și pasiunile fiecăruia pentru citit, gaming, fotografie, muzică, toate pornesc dintr-o bază care, pe măsură ce timpul trece, devine de o adevărată complexitate, fiecare persoană capătă un drum îmbogățit și nuanțat de propria imaginație formată de lumi adiacente. Motiv pentru care mi-a fost cu adevărat dor și simt că mă reculeg în momentele petrecute prin lumile altora. Pentru că reușesc să văd culori diferite față de cele în care mi-am pictat lumea până la acest moment. Încercarea de a vedea lumea prin ochii celorlalți (chit că este un scriitor, chit că este o opinie a unui prieten sau o melodie) este practic un mic efort plăcut și un real joc de imaginație. Lumea capătă o altă aromă.

Când găsești o fereastră seara, înainte de culcare, pune o melodie care știi că te-a inspirat la un moment dat. Stinge lumina, întinde-te în pat și lasă-te dus de imaginație. Ascultă versurile, pierde-te în note, ține ritmul tobelor, îngână sunetul de chitară și lasă-te pătruns de acea lume. Visează!

Vă las cu o melodie: