Înlănțuiți

20160503_160530Vântul adia destul de tare, însă mirosul sărat îmi umplea nările și umezeala ușor caldă mă învăluia ca atunci când un prieteni vechi te strânge foarte tare în brațe după o perioadă lungă în care nu v-ați mai văzut. Nu am mai fost la mare de mulți ani și parcă i-am simțit chemarea. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la hotel și mi-am lăsat ghiozdanul a fost să îi spun jumătății mele ”hai pe plajă”. O auzeam, o văzusem din depărtare, și aveam așa o dorință arzătoare de a mă apropia, de a-i simți aroma și a lăsa-o să îmi invadeze toată ființa. Ca într-o relație bipolară, eu nefiind foarte îndrăgostită de mare, am momente în care simt că înnebunesc dacă nu ajung la ea. Nu conta că plouase în draci, nu conta că vântul bătea ca nebunul și copacii i se supuneau ca niște ființe fără apărare, trebuia să simt nisipul și trebuia să simt… valurile. În momentul în care am ajuns la linia care despărțea asfaltul cu care m-am obișnuit atât de tare de parcă mi-a pavat sufletul, m-am descălțat. Primul pas făcut pe nisipul rece a fost ca o eliberare. Am pășit atentă, parcă mi-era frică să nu fugă, să nu dispară pe veșnicie și să fie ultima noastră întâlnire. M-am dus către apă și m-am oprit. Am stat să admir marea în toată splendoarea ei cu valurile calme în aparență, dar cu vuietul care îi dezvăluia adevărata natură. M-am apropiat încetișor, nu eram sigură cu ce putere apa înghițea malul la acea oră din zi, dar într-un final am căpătat curaj și ca un copil mic începusem să grăbesc pasul după valul care se retrăgea, doar să simt mai repede cum îmi atinge degetele de la picioare. Și ce bine a fost când întâlnirea a avut loc… Era caldă, de parcă special se îmblânzise pentru a mă primi înapoi și a-mi aminti cât de bune prietene am fost odată. Și am stat minute bune privind în zare, eliberându-mi mintea, lăsând marea să îmi invadeze simțurile și simțirile, uitându-mă la pescăruși și simțind apa cum încerca, parcă, să îmi spele toate grijile și pietrele de pe suflet. Apoi am spus că ar fi frumos să imortalizez într-o poză momentul. Când s-a apropiat clipa plecării, chiar dacă mi s-a creat o nostalgie în suflet, zâmbeam în interior, simțeam că vor urma perioade frumoase și întrevederi mai dese cu marea, ghidușii și momente de vis, în care mă voi putea pierde fără nici un regret.

A trecut o lună de la marea întrevedere, mi-a rămas sufletul acolo și nu mai am răbdare până la următoarea. Uitându-mă peste pozele făcute m-am oprit la cea pe care o puteți vedea atașată postului și ceva anume mi-a atras atenția, un element banal în aparență. Când ai șosete noi și elatiscul te ține, îți lasă urme pe glezne, un efect complet normal. Însă nu am putut să nu observ antiteza dintre urmele din jurul gleznelor și apa. Urmele respective par ca foste lanțuri care au fost purtate prea mult timp și sentimentul de eliberare când am văzut marea infinită cu valurile care se desfătau și vântul dezlănțuit. Și am stat să mă gândesc la faptul că noi nu reușim să ne dăm seama în ce închisori ne petrecem viețile. Noi, oamenii, avem tendința de a ne crea închisori pentru a ne simți în siguranță, în deplin control asupra a tot ceea ce se întâmplă.  Ne alegem cu grijă ce studiem pentru a ajunge la jobul cu care ne simțim cel mai confortabil. Ne facem un anumit tip de prieteni cu care ne simțim în siguranță și acceptați și de la un punct încolo încetăm să ne facem cunoștințe noi din teama de necunoaștere. Mergem în aceleași locuri, pe aceleași trasee cunoscute, ne alegem aceleași tipare de iubiri și ne facem gărdulețe pentru a îngrădi fiecare curticică ce reprezintă bucăți ale vieților noastre. Ne e teamă să riscăm, ne e teamă să suferim, ne e teamă de eșec, chit că noi nu realizăm că tocmai eșecurile ne ajută să creștem, să înțelegem și să acceptăm ce ni se întâmplă zi de zi. Ne închidem între ziduri artificiale create de mințile noastre ca să ne lovim apoi de ele și devenim închiși, temători, chiar defensivi de mult ori fără motiv. Trăim într-o lume în care pasul ăsta grăbit ne face să ne mișcăm mai agil, dar ne determină să ne închidem în același timp, să ne închidem sufletele și să nu mai băgăm de seamă ce lucruri frumoase ne înconjoară. Oameni, experiențe, locuri, pe toate le ratăm în fuga asta de ne crea safe zones în care trăim iluzia fericrii. Da, iluzia. Și e păcat. E păcat pentru că ne îndepărtăm unii de alții, de prieteni, de iubiți/iubite, avem senzația că suntem într-o continuă competiție cu cei din jur, când de fapt, competiția este cu noi înșine.

Trebuie să învățăm din nou să avem încredere. Încredere în faptul că lumea poate fi un loc frumos. Că noi avem suflete frumoase și libere ca marea înfuriată. Trebuie să mai punem pauză la ritmul acesta nebun care ne închide într-un cerc vicios de fugă-protecție-rătăcire și să ne gândim mai mult la ce contează cu adevărat în viața noastră: o casă mare cu toate dichisurile sau timpul petrecut cu jumătatea; mersul la un film sau o escapadă într-o poieniță; statul pe canapea în fața televizorului sau imaginea și mirosul mării cu pescăruși ascultați live? Ce contează, de fapt, pentru tine?

Vă las cu o melodie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: