Vlastare (povestea nucului)

De-ai fi tu salcie la mal… crengile firave ti s-ar rupe, vantul si valurile vor incerca sa te doboare, insa vesnic vei creste alte si alte ramuri mai puternice pana vei deveni de nestramutat.

Asa si sufletul omului. In viata suntem trecuti prin mii si mii de incercari ce simtit ca ne doboara la fiecare experienta neplacuta, insa rezultatul este unul benefic. Durerea dupa ce trece intremeaza. Fenomenul de maturizare este de multe ori unul care testeaza rezistenta sufletului. La inceput tinzi sa privesti lumea printr-o prisma pura, in care exista bunatate, ajutor, speranta, iubire si prietenie neconditionate. Si totusi, cu cat inaintezi in varsta incepi sa descoperi partile lugubre al vietii, sabia cu doua taisuri de care oricat ai incerca sa te feresti tot te va atinge si va lasa urme – unele la suprafata, altele cicatrici adanci de care nu vei reusi vreodata sa te descotorosesti oricat ai incerca. Si le vei vedea oricat ai incerca sa le acoperi, cu fiecare ocazie in care se va repeta experienta care ti le-a provocat.

Ai momente de durere. Momente in care iti vine sa urli, sa spargi peretii care brusc se apropie prea mult de tine, sa bagi mana in piept si sa smulgi inima de la locul ei doar sa nu mai simti taieturile care nu vor pur si simplu sa se inchida. Confruntarea cu realitatea obiectiva te scoate din cuibul cald din minte de multe ori fara iertare. Intri apoi intr-o stare latenta, provocata de socul pe care l-ai suferit, asteptand sa se stinga de la sine suferinta pana ajunge la stadiul de amintire. Acela este momentul de tranzitie, cel in care incerci incet incet sa integrezi trauma suferita in fiinta ta, sa ii gasesti cumva un loc in sertarul de evenimente importante in viata ta, care ti-au marcat cresterea, maturizarea. Cu cat trece timpul, cu atat sangerarea se opreste, rana se inchide, pojghita se transforma intr-un strat dublu de piele, se intareste, tinde sa se transforme intr-un petic de armura.

Unii oameni se lasa inveliti cu totul de acea platosa si lasa numai anumite puncte din suflet nedescoperite, insa sunt mici ca niste pori. Greu ajunge cineva sa ii observe. Alte suflete lasa loc vlastarelor sa apara. Armura le va proteja radacinile care pornesc din ranile trecutului, insa ramurile sperantei si a innoirii sufletului vor continua sa creasca. Asemenea unui arbore care oricat a fost incercat de furtuni, chiar daca i-au fost rupte crengi, chiar daca s-a rupt de la jumatatea trunchiului, a rezistat intemperiilor si a renascut. Aceasta este povestea nucului pe care il am  in partea din spate a casei. De fiecare data cand ies pe terasa nucul ma intampina, falindu-se cu primele lui fructe. Nucul acela a fost la inceput o biata ramura in pamant. Pe masura ce anii au trecut, odata cu ridicarea casei a avut de infruntat furtuni, materiale de constructii, caramizi aruncate spre el, a fost sfasiat, rupt de la jumatate, a avut parte de doua cicluri de revenit la starea initiala, aceea de un biet bat infipt in pamant. Cand a fost descoperit de catre mine speranta pe care am avut-o in el a fost in singura frunza care i-a ramas agatata, inca verde. L-am lasat in locul in care era. Cu cat a trecut timpul am vazut cum acel biet vlastar a inceput zi de zi sa se inalte. Am vazut cum trunchiul a inceput sa capete o forma si crengute noi sa apara.  Timpul a trecut, iar indiferent de ploi, de vant, de frig, copacelul a crescut in continuare si isi urmeaza calea fireasca spre a deveni un arbore demn de toata admiratia.

Asa si sufletul omului. Cu fiecare incercare, oricat de grea, renastem, ne intarim, ne infigem radacinile cat de adanc putem in pamantul numit viata si dupa fiecare lovitura primita ne regeneram, ne schimbam directia de crestere fara oprire. Cu cat te confrunti cu mai multe situatii cu atat inveti sa faci fata provocarilor care vin spre tine, oricat de dificile ar fi. Nu te opri din crescut. Rezista furtunilor care iti apar in viata, nu sunt acolo decat sa faca zgomot.

Va las cu o melodie.

Advertisements

De cu zi de cu noapte partea a 2a

Si a mai trecut un an… Trebuie remediata problema raritatii postarilor, zic si eu 🙂 Sa tii un asa-zis jurnal online nu este cel mai simplu lucru pe care un  om il poate face. Daca te rezumi la ideea de a avea un blog care sa iti oglindeasca intr-o anumita masura ceea ce zace in sufletul tau inseamna sa te expui. Sa iti dezvalui rabufnirile. Rabufniri de bine, de rau, nostalgii si rani. Uneori nu poti face acest lucru nici macar de fata cu oamenii cei mai apropiati. Insa, intr-un mod ciudat, intr-un spatiu virtual in care aproape oricine are acces te poti cumva simti in siguranta. Poate pentru ca acolo iti permiti altfel de exprimari, nu ca in lumea reala. Atunci cand ai conversatii fata-in-fata esti constrans sa te exprimi in asa fel incat ceilalti sa te inteleaga. Trebuie sa utilizezi un anumit tipar. O persoana intelege mai bine cand ii spui verde in fata ce ai in minte, pe cand cu alta trebuie sa iti masori cuvintele, sau sa pui totul dintr-o perspectiva in care stii ca ar pricepe. Si la cati oameni sunt pe pamantul asta, peste la fel de multe perceptii sau conceptii poti da. Insa in spatiul virtual poti avea luxul de a te exprima in felul tau. Chiar daca sunt anumite constrageri sociale (de bun simt, spre exemplu) poti alege… sau? 🙂

Ce inseamna sa fii expus?

Domeniul in care activez la acest moment este unul care inseamna expunere. Expunere la pareri, critici, persoane din diferite medii, elemente care nu presupun o constanta. Expunerea este prin definitie accesul la inconsistenta si vorbesc aici despre imperiul instabil al schimbarii constante de imagine, opinii, perceptii. Tot acest amalgam de elemente transforma omul intr-un cameleon. Asa cum aceasta specie isi schimba culoarea in functie de mediu ca si mecanism de autoaparare asa reactionam la lumea exterioara si noi la randul nostru. Asa cum un cantaret ca sa isi asigure succesul trebuie sa se muleze dupa stilul acceptat de majoritate asa si fiecare dintre noi ne schimbam atitudinea, hainele, personalitatea in functie de contextul in care ne aflam, insa nu doar pentru a supravietui, cat si pentru a ne urma visele, aspiratiile.  Insa inima… Ce facem cu inima?

Din momentul in care apari pe lume esti intr-o transformare continua. Cand esti copil percepi lumea prin ochii parintilor si apropiatilor. Cand ajungi adolescent suferi o criza, sufletul si mintea incep sa se contureze, incepi sa procesezi din ce in ce mai multe informatii pana cand se formeaza un stil al tau, creat din amalgamul de stiluri pe care le-ai vazut in jurul tau. Cand ajungi adult incepi sa te lupti pentru a-ti pastra integritatea sufletului. Procesul de mentinere a unui anume statut in societate afecteaza intr-o mare masura inima si dorintele pe care le ai. Cand iti propui un anume tel trebuie sa joci dupa reguli, insa respectarea lor si schimbarea pe care o suferi zi de zi in functie de situatiile in care esti expus ajunge sa iti deformeze traseul si felul in care te percepi pe tine ca persoana. Poate ajunge sa iti schimbe aspiratiile, scara valorilor, te poti pierde in miile de interactiuni si nuante de camuflaj. Poti ajunge la un punct in care totul sa fie prea mult, sa te pierzi prea tare in valurile care te lovesc zi de zi si sa te transformi intr-o placa de lemn ce pluteste intr-o mare infuriata.

Este important sa ai o ancora. Sa iti pastrezi farame din ce a marcat procesul tau de transformare. Un stil muzical, o culoare, un lucru de care stii ca nu te-ai plictisit vreodata. Acela reprezinta ancora ta. Atata timp cat reusesti sa pastrezi constant in viata ta un element care iti face inima sa tresalte, poti sa iti mentii sufletul intreg. Cand iti pierzi visul te pierzi pe tine. Sunt de acord cu faptul ca oamenii evolueaza, oamenii au aspiratii si isi doresc sa se dezvolte din toate punctele de vedere, ca vor sa se apropie din ce in ce mai mult de ce ii face fericiti. Insa, din dorinta de a creste pot sa piarda contactul cu ceea ce ii defineste, cu lucrurile marunte care o data ii faceau sa se simta vii. Iar cand realizeaza ca au ajuns sa fie definiti doar de ce ii inconjoara si dispare ce aveau autentic, inima incepe sa se erodeze, sufletul devine intangibil, mintea isi seteaza parametrii care ajuta doar sa functioneze corpul. Sunt unele persoane care atunci cand ajung la acest punct se trezesc si incep sa sape dupa visul pierdut. Dupa melodia aia frumoasa care ii facea sa planga. Dupa poza de la mare in care cerul era atat de senin incat gandurile se transformau in pasari care pluteau lin pe albastrul reflectat in valuri.

Totul se rezuma la intoarcerea la sine. Incearca sa nu te pierzi. Pastreaza-ti sufletul intact, visele dezvolta-le dar nu uita de ele. Asculta-ti inima… ea ramane cu tine pentru tot restul vietii tale 🙂

Va las cu o melodie

Regasire

Aleile mintii tale sunt atat cele mai cunoscute cat si cele mai misterioase drumuri pe care le vei parcurge de-a lungul timpului. Te plimbi pe ele in fiecare clipa in care respiri, nu conteaza daca esti treaz sau daca visezi. Tot ce se petrece in timpul zilei urmaresti, asimilezi, asculti, simti si toate elementele care te inconjoara devin parte a fiintei tale. Ajungi la anumite momente care reprezinta puncte de rascruce in viata ta si atunci totul devine un mister. Asimilezi in continuare dar mintea nu iti poate filtra totul. Te fortezi sa iti continui drumul insa nu realizezi ce se intampla cu tine, cine sunt ceilalti, ce inseamna totul pentru tine si cum te incadrezi in noul tablou din care faci parte. Uneori simti ca pierzi controlul, insa acest control nu il pierzi asupra lucrurilor din viata de zi cu zi, ci asupra gandurilor, trairilor si sentimentelor tale. Drumul pe care trebuie sa il urmezi devine incetosat, se face intuneric si ai de multe ori tendinta sa te opresti.

Acela este momentul in care trebuie sa te asezi pe bancuta din gradina sufletului tau si sa faci o retrospectiva. Sa iti permiti tie sa iei o pauza. Sa te opresti din ritmul pedant in care ai intrat si nu mai poti iesi. Sa digeri incet ce s-a petrecut, ce se petrece si ce ti-ai dori sa urmeze. Asculta o melodie, pierde-te in ritmul ei, gandeste-te la toate lucrurile care ti s-au intamplat de-a lungul timpului si te-au adus unde esti in momentul de fata. Ce te face pe tine sa fii tu. Daca nu reusesti sa te regasesti, nu te va regasi nimeni, pentru ca nimeni nu te cunoaste in totalitate. Toate vorbele care au fost aruncate spre tine, toate pietrele care te-au ranit, toate reusitele si tot ce te-a crescut sunt elementele care ti-au dat o directie. Tu ti-ai structurat mintea si sentimentele in functie de varietatea de evenimente si interactiuni de care ai avut parte de cand te-ai nascut si pana la momentul actual. Echilibrul pe care il cauti de multe ori nici nu trebuie sa fugi dupa el, ci sa il lasi sa te gaseasca, sa te cuprinda ca o briza usoara de primavara cu aroma de flori de mai. Opreste-te. Mintea poate fi inselatoare. Dar va fi inselatoare atata timp cat ii permiti. Mintea ta esti tu.

Asculta vocea aia micuta care iti vorbeste din spatele tuturor angoaselor cu care te confrunti. Este vocea versiunii tale adevarate. Asculta-ti constiinta si inima. Ratiunea omului nu este intotdeauna un punct de sprijin, de-aceea exista acel bob in fiecare persoana care se numeste speranta. Speranta unei vieti frumoase, a unei evolutii, a unei imbunatatiri din toate punctele de vedere, mai ales a ta ca om. Speranta nu lipseste din nimeni, ci doar privirile unora nu mai sunt mai indreptate spre ea. Atata timp cat iti aduci aminte ca toata viata ai evoluat, ai devenit versiuni mai bune ale tale, acela va fi momentul in care ii vei permite linistii sa se aseze. Indiferent ce se intampla in viata asta, ramai tu. Tu, cel care te-ai adus in punctul din prezent. Tu care ti-ai permis sa traiesti, sa visezi, sa crezi, sa iubesti, sa suferi si sa iti faci viata asa cum ti-i dorit. Sa macar sa te asezi pe macazul cu directia buna. Si daca nu ai gazit inca macazul, continua sa il cauti. Insa, tine minte, in cautarile tale, mentine-te pe tine asa cum esti si retine ce ai vrea sa devii. Este cu putinta, de asemenea, sa nu stii exact ce ai vrea sa fii, ce fel de om iti doresti sa devii, dar asta nu este un lucru rau. Cel mai important este sa nu te pierzi, sa nu lasi frica sa te invaluie si cu pasi micuti sa luminezi aleile din mintea ta, sa te cunosti si iti dai directia cea mai buna. Asculta-te. Linisteste-te. Va fi bine. Nu conteaza ce se intampla de-a lungul vietii. Important este sa nu uiti ca totul va fi bine. Asta te face un om puternic. Nu credinta in ceva palpabil (bani, casa, notorietate), nu credinta ca va fi cineva care va veni sa te salveze. Persoana sau evenimentul care te va salva va veni daca ii vei permite sa vina. Si vor veni. Poate chiar au venit, dar nu reusesti sa vezi padurea de copaci.

Din pacate, in zilele noastre oamenii nu mai stiu sa se linisteasca. S-au obisnuit sa traiasca intr-un ritm agresiv, sa nu mai asimileze elementele ce-i inconjoara si de aceea ajung sa se piarda, sa fie condusi de valurile din jur si sa se piarda pe sine. Trebuie sa invatam din nou sa dormim. Sa visam. Chiar si in momentele in care suntem treji. Reveria este ce ne tine in viata, ce ne da acea sclipire care ne face pe noi sa fim noi. Visele, inspiratiile, placerile si dorintele noastre reprezinta suma noastra ca oameni, iar daca le pierdem, ne pierdem pe noi. Viata noastra este o versiune a tot ceea ce am acumulat din experiente. Nu iti pierde visele. Nu te pierde pe tine.

Va las cu o melodie.

Înlănțuiți

20160503_160530Vântul adia destul de tare, însă mirosul sărat îmi umplea nările și umezeala ușor caldă mă învăluia ca atunci când un prieteni vechi te strânge foarte tare în brațe după o perioadă lungă în care nu v-ați mai văzut. Nu am mai fost la mare de mulți ani și parcă i-am simțit chemarea. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la hotel și mi-am lăsat ghiozdanul a fost să îi spun jumătății mele ”hai pe plajă”. O auzeam, o văzusem din depărtare, și aveam așa o dorință arzătoare de a mă apropia, de a-i simți aroma și a lăsa-o să îmi invadeze toată ființa. Ca într-o relație bipolară, eu nefiind foarte îndrăgostită de mare, am momente în care simt că înnebunesc dacă nu ajung la ea. Nu conta că plouase în draci, nu conta că vântul bătea ca nebunul și copacii i se supuneau ca niște ființe fără apărare, trebuia să simt nisipul și trebuia să simt… valurile. În momentul în care am ajuns la linia care despărțea asfaltul cu care m-am obișnuit atât de tare de parcă mi-a pavat sufletul, m-am descălțat. Primul pas făcut pe nisipul rece a fost ca o eliberare. Am pășit atentă, parcă mi-era frică să nu fugă, să nu dispară pe veșnicie și să fie ultima noastră întâlnire. M-am dus către apă și m-am oprit. Am stat să admir marea în toată splendoarea ei cu valurile calme în aparență, dar cu vuietul care îi dezvăluia adevărata natură. M-am apropiat încetișor, nu eram sigură cu ce putere apa înghițea malul la acea oră din zi, dar într-un final am căpătat curaj și ca un copil mic începusem să grăbesc pasul după valul care se retrăgea, doar să simt mai repede cum îmi atinge degetele de la picioare. Și ce bine a fost când întâlnirea a avut loc… Era caldă, de parcă special se îmblânzise pentru a mă primi înapoi și a-mi aminti cât de bune prietene am fost odată. Și am stat minute bune privind în zare, eliberându-mi mintea, lăsând marea să îmi invadeze simțurile și simțirile, uitându-mă la pescăruși și simțind apa cum încerca, parcă, să îmi spele toate grijile și pietrele de pe suflet. Apoi am spus că ar fi frumos să imortalizez într-o poză momentul. Când s-a apropiat clipa plecării, chiar dacă mi s-a creat o nostalgie în suflet, zâmbeam în interior, simțeam că vor urma perioade frumoase și întrevederi mai dese cu marea, ghidușii și momente de vis, în care mă voi putea pierde fără nici un regret.

A trecut o lună de la marea întrevedere, mi-a rămas sufletul acolo și nu mai am răbdare până la următoarea. Uitându-mă peste pozele făcute m-am oprit la cea pe care o puteți vedea atașată postului și ceva anume mi-a atras atenția, un element banal în aparență. Când ai șosete noi și elatiscul te ține, îți lasă urme pe glezne, un efect complet normal. Însă nu am putut să nu observ antiteza dintre urmele din jurul gleznelor și apa. Urmele respective par ca foste lanțuri care au fost purtate prea mult timp și sentimentul de eliberare când am văzut marea infinită cu valurile care se desfătau și vântul dezlănțuit. Și am stat să mă gândesc la faptul că noi nu reușim să ne dăm seama în ce închisori ne petrecem viețile. Noi, oamenii, avem tendința de a ne crea închisori pentru a ne simți în siguranță, în deplin control asupra a tot ceea ce se întâmplă.  Ne alegem cu grijă ce studiem pentru a ajunge la jobul cu care ne simțim cel mai confortabil. Ne facem un anumit tip de prieteni cu care ne simțim în siguranță și acceptați și de la un punct încolo încetăm să ne facem cunoștințe noi din teama de necunoaștere. Mergem în aceleași locuri, pe aceleași trasee cunoscute, ne alegem aceleași tipare de iubiri și ne facem gărdulețe pentru a îngrădi fiecare curticică ce reprezintă bucăți ale vieților noastre. Ne e teamă să riscăm, ne e teamă să suferim, ne e teamă de eșec, chit că noi nu realizăm că tocmai eșecurile ne ajută să creștem, să înțelegem și să acceptăm ce ni se întâmplă zi de zi. Ne închidem între ziduri artificiale create de mințile noastre ca să ne lovim apoi de ele și devenim închiși, temători, chiar defensivi de mult ori fără motiv. Trăim într-o lume în care pasul ăsta grăbit ne face să ne mișcăm mai agil, dar ne determină să ne închidem în același timp, să ne închidem sufletele și să nu mai băgăm de seamă ce lucruri frumoase ne înconjoară. Oameni, experiențe, locuri, pe toate le ratăm în fuga asta de ne crea safe zones în care trăim iluzia fericrii. Da, iluzia. Și e păcat. E păcat pentru că ne îndepărtăm unii de alții, de prieteni, de iubiți/iubite, avem senzația că suntem într-o continuă competiție cu cei din jur, când de fapt, competiția este cu noi înșine.

Trebuie să învățăm din nou să avem încredere. Încredere în faptul că lumea poate fi un loc frumos. Că noi avem suflete frumoase și libere ca marea înfuriată. Trebuie să mai punem pauză la ritmul acesta nebun care ne închide într-un cerc vicios de fugă-protecție-rătăcire și să ne gândim mai mult la ce contează cu adevărat în viața noastră: o casă mare cu toate dichisurile sau timpul petrecut cu jumătatea; mersul la un film sau o escapadă într-o poieniță; statul pe canapea în fața televizorului sau imaginea și mirosul mării cu pescăruși ascultați live? Ce contează, de fapt, pentru tine?

Vă las cu o melodie.

Pierduți

black-solid-color-backgroundE liniște. O liniște foarte apăsătoare. Se simte o tensiune, dar nu îți poți da seama cu exactitate de unde, de ce, de când și mai ales… cât? Cât va mai ține? Sau, oare va trece vreodată?

Cam asta se simte peste tot în jur. Durere în suflete, ură mută, frustrare și un veșnic sentiment de neputință. Au loc prea multe nenorociri. Una după cealaltă. Fiecare atrăgând după sine încă una și încă una, ca într-un cerc vicios. Totul este destabilizat. E păcat. E păcat că oameni mor. E păcat că oameni fură. E păcat că oameni mint. E pur și simplu păcat… Și în astfel de momente când lumea se pierde, ia naștere haosul. Haos în gândire, haos în suflete, iar din nefericire, sunt oameni care profită de acest fapt. Apoi se creează mai multă bulversare, se transformă în panică, în furie, iar totul devine ca ”o casă de nebuni”. Este foarte ușor să arăți cu degetul și să fugi după vinovați. Este foarte ușor să ajungi în punctul în care devii ca un animal sălbatic ce distruge totul în jur orbește. Și încă animalele măcar au o scuză. Dar oamenii… oamenii nu mai au nici una. Și ajungi să crezi că trăiești într-o lume de suflete pătate, într-o lume fără conștiință care este într-o veșnică goană după putere, nevoie de sațiere a orgoliului și implicit o nevoie de umilire a celor care arată semne de slăbiciune.

Însă sunt acele suflete care, chiar dacă devin orbite de durere și de furie, slăbite de consumul constant al conștiinței și al săgetărilor simțite în inimă, ajung să fie cele mai curate. Se macină, se transformă, trec printr-un proces chinuitor de pierdere de sine, sfâșiere până ajung la o… liniște. Până când se recalibrează, măcar în așa măsură încât să asimileze trăirile care erau la un pas de a le distruge, astfel devenind suflete mai puternice. Suflete care să își dorească să renască, să vadă din nou binele, care să lupte pentru sufletele care au fost pierdute și să le proteje pe cele care au rămas. Și uite așa se naște… speranța. O mică licărire în ochii celor care știu ce înseamnă pierderea, o scânteie care poate reaprinde conștientizarea de sine, nevoia avidă de dreptate și eliminare a tot ce înseamnă gesturi egoiste, răutate gratuită și renașterea unui lucru demult uitat; și anume bunătatea.

Din păcate sunt din ce în ce mai puțini oameni care acceptă faptul că egoismul dus la extrem este unul dintre cele mai mari nenorociri. Indiferența duce spre uitare. Uitarea duce spre nimic. Iar sufletele care ajung să uite sunt suflete care încet, încet împietresc. Împietresc și pier. Ne lovim zi de zi de ignoranță. Punem prea mult accent pe valori materiale decât pe vieți, pe trăiri, ținem prea mult la orgoliile noastre decât pe puterea pe care păsarea o are asupra vieții. Și așa pier, fizic, suflete. Și îți pui întrebarea: oare câte suflete adevărate mai sunt pe lumea asta? Și câte suflete trebuie să mai piară, câte familii, prietenii și iubiri este nevoie să vedem cum sunt distruse pentru a conștientiza dezechilibrul în care ne aflăm? Trebuie să devenim solitari și canibali pentru a ne simți cu adevărat împliniți? Trebuie să recurgem la fapte extreme pentru a opri extremismul din jur?

De ce mai este nevoie?

Hai să colorăm cum avem noi chef. (sau ce ne face fericiţi)

freedom butterfly magic gifts fairy 1280x1024 wallpaper_www.animalhi.com_74Când te apuci să colorezi știi niște șabloane clar stabilite pe care le vezi în desenele animate sau ce te învată la școală: mărul (de regulă) este roșu, frunza verde, pământul maro și soarele galben. Când îți iei un caiet de colorat de cele mai multe ori ai pe copertă o imagine colorată deja pe care o găsești pe alb-negru în cuprins și ai tendința să te iei după ce deja a fost făcut, pentru că îl percepi ca pe ”modul corect” de a o face. Dacă ieși din liniile date se uită un părinte la tine urât și spune că nu ai desenat ok și că ești neîndemânatic. Sau neatent. Și apoi te iei după corecția făcută. Da, e ok să râmăi între linii (în multe cazuri), însă niciodată nu ți se spune să mai încerci și altă culoare.

Ia să luăm frumos cazul acesta și să îl plasăm în viața de zi cu zi. De câte ori ți s-a întâmplat să te îndoiești de ceea ce faci? De câte ori oamenii (care au intenții bune, desigur) ți-au spus că este mai ok să faci un lucru într-un anume fel (standard, aplicabil majorității) însă ai ajuns să simți că nu ți se aplică? Dar îl faci pentru că așa, aparent, trebuie să faci. Așa îți găsești (în mod teoretic) liniștea, fericirea, împlinirea ș.a.m.d. Numai că, din păcate, omul neglijează ideea că ceea ci i se aplică unuia nu este neapărat valabil și pentru celălat. Iar de aici se nasc prejudecățile, părerile proaste și nevoia de a-ți impune propriul punct de vedere. Nu voi spune niciodată că fac excepție de la acest caz, toți avem momente în care încercăm să ne impunem părerile, depinde de fiecare dacă știe când să se oprească. De aici și problema pe care și-o pune toată lumea: oare eu fac bine ceea ce fac? Este corect cum am procedat? Întrebările astea sunt foarte bune dacă există în mintea cuiva, înseamnă că are o conștiință. Dar și aici există o limită. Limita de a te lua după ce îți face ție bine, nu doar altora. Și în nici un caz să îți reglezi comportamentul și viața după cum îți dictează trendul.

Da, este ok să ceri păreri. Da, este ok să ai momente de cumpănă. Dar ce NU este ok și ceea ce mulți dintre noi omitem sunt deciziile și acțiunile luate de pe urma părerilor oamenilor celor mai influenți din viața și nu după cum simțim. Și mai grav este că lucrul acesta nu se aplică doar în cazul acțiunilor noastre asupra mediului și asupra celor cu care interacționăm, ci implicit și a celor asupra noastră. ”Nu te mai uita atâta la filme triste, că te vor ține deprimat.” ”Nu mai asculta muzica aia, nu vezi că ești agitat/ă și te transformi?” ”Nu mai sta atâta în casă că devii antisocial/ă.” Sfaturile de gen sunt date din dorința de a face bine, dar de multe ori efectul este cel invers 🙂  Noi nu realizăm de multe ori că poate pasele proaste, sau freneziile în relațiile nu tocmai ok sunt necesare în punctul în care au loc în viața persoanei vizate. Una dintre puținele vorbe în care cred este aceea care spune că unele persoane apar în viața ta cu un motiv. Sau ți s-a întâmplat ceva anume ca să ai din ce învăța. Oamenii au nevoie de multe ori de momentele triste, momentele de criză, momentele de liniște sau de fericire extremă, momentele în care au atitudini urâte, superficiale sau extrem de multe zâmbete. Asta îi formează, asta îi face să se simtă în pielea lor, să evolueze, să fie… ei așa cum sunt. Însă o ploaie de reproșuri și atenționări constante asupra unei nevoi de schimbare poate să inducă nesiguranță, anxietăți, poate chiar pierderea identității.

Să îți pui întrebări asupra vieții tale nu este neapărat un lucru negativ. Dimpotrivă, uneori este necesar pentru a nu rămâne blocat la un nivel anume. Dar trebuie să ajungi la un punct în care anumite trăsături pe care le deții, anumite simțiri și păreri trebuie să existe în fundamentul tău pentru a te simți… tu. Iar din ce observ în jurul meu, oamenii din păcate își pun la îndoială până și cele mai adânci principii din cauza nesiguranței. Autoeducarea nu este un lucru ușor. Și mai dificil este să te accepți așa cum ești. Să te descoperi, să îți vezi părțile bune, părțile rele, să te îndrepți dacă asta simți că este nevoie (și nu după dictarea altora). Prea mult suntem ținuți între linii. Sau prea suntem convinși până la vârste înaintate că trebuie să folosim o singură culoare, când de fapt putem colora lumea așa cum ne dorim. Și nici nu ne dăm seama (decât foarte târziu) că nu este un anume mod în care este corect să facem anumite lucruri. Corect este să le facem așa cum simțim. Dacă noi în sinea noastră suntem de acord. Dacă ne placem să folosim doar culori standard sau dacă ne plac nuanțele, umbrele, negrul sau rozul.

Hai să folosim palete inventate de noi 🙂

Vă las cu o melodie.

Însumăm

3244799bb6de4c33571c360e31509618 Uită-te puțin pe pagina ta de Facebook. Cu precădere la secțiunea de About. Ce vezi? Detaliile vieții tale. Cum te cheamă, câți ani, ești single/într-o relație/căsătorit(ă)/etc. Ai înșiruite unitățile de învățământ pe care le-ai absolvit, membrii familiei și alte detalii de gen. Cum ți se pare?

Oamenii când se uită la aceste detalii despre tine învață anumite lucruri, însă doar ceva superficial, niște idei generale. Dar nimeni în afară de posesorul contului respectiv nu o să poată pătrundă în adâncimea a ce acumulează unul dintre elementele trecute la secțiunea de About. De pildă, cum clasa a 10a a fost pentru tine începutul perioadei de rebeliune în care descoperi ce înseamnă muzica rock sau rap-ul. Cum acolo unde ai dat tu check-in la o bodegă de undeva din colțul Bucureștiului ai cunoscut prima ta iubire. Sau ai avut prima ta beție. Cum nu or să știe ce ai simțit în momentul în care te-ai angajat la primul job, emoțiile primului interviu și cearta cu părinții atunci când te-ai hotărât să pleci într-o excursie cu prietenii în celălalt capăt al țării când abia ți-ai luat carnetul. Sau chiar amploarea discuțiilor pe care le ai zi de zi cu prietenul cel mai bun în casuța aia micuță de chat din colțul din dreapta al ecranului. Este incredibil cum în spatele unor lucruri atât de superficiale se ascund atâtea amintiri, atâtea trăiri, practic viața întreagă a unui om.

Noi reprezentăm o însumare de amintiri. O persoană poate fi blândă datorită candorii primite din mângâierea ușoară a bunicii pe obraz într-o zi când s-a întors de la școală. Poate să fie impulsivă din cauza vreunei nevroze avute în perioada pubertății, sau miloasă cu animalele deoarece are în familie o rudă medic veterinar. Însă nu o să ne prindem, probabil, niciodată de toate elementele care ne-au făcut să devenim oamenii care suntem la momentul prezent. Și trăind atâtea lucruri, nici nu o să reușim să ne aducem aminte cu exactitate tot ce s-a petrecut în viețile noastre, decât ce anume a avut impactul mai mare asupra noastră. Momente fericite, momente triste, dezastrul unei despărțiri sau bucuria unei reuniuni. Prima casă cumpărată, primul drum la munte, sau poate, al doilea de-abia. Păcat că nu există un mecanism prin care să poți marca cu adevărat acele puncte culminante pe care le-ai atins, cu toate sentimentele, senzațiile, toți oamenii care te-au înconjurat, cum te-ai simți a doua zi după evenimentul care te-a impresionat până în măduva oaselor. Și totuși, am observat că anii care trec sunt cumva împărțiți pe categorii în funcție de o senzație generală. Dacă te gândești, spre exemplu, la toți anii de facultate, poți să simți un iz de libertate, sau de plictiseală. Dacă te gândești la perioada în care ai făcut școala generală, primul lucru care îți vine în minte este mirosul de iarbă verde de la țară unde te duceai la bunici vară de vară, sau o mică euforie ca atunci când alergai să te ascunzi de vecini dacă te goneau cu gașca de la scară că făceați prea multă gălăgie. Totul se transformă într-un cumul de impresii, vise, comparații. Iar într-un mod ciudat, ai putea să își însumezi în minte viața în câteva impresii, exact așa cum se întâmplă într-un CV.

Cert este că viața reușește să te surprindă de fiecare dată, cu fiecare an care trece. Chiar dacă trăiești cu impresia că ai trecut prin multe, că ai numeroase experiențe adunate la bord, niciodată nu poți fi sigur de ceea ce urmează. Pentru că oamenii sunt diferiți, etapele vieții sunt diferite, iar felul tău de a privi ce se întâmplă în jurul tău se schimbă în mod continuu, chiar dacă pe moment s-ar putea să nu îți dai seama. Suntem într-o continuă transformare și nu școala pe care o urmezi sau joburile pe care le-ai avut sunt cele care te definesc, ci ceea ce ai făcut cât ți-ai petrecut timpul acolo. Felul în care ai interacționat, reacțiile tale, sentimentele care te-au marcat în perioadele respective.

Întotdeauna am privit omul fascinată, deoarece, chiar și persoanele care la început au părut simple în natura lor la o primă vedere, întotdeauna au ajuns să mă impresioneze cu povestea lor. Poveste pe care nu a fost întotdeauna necesar să o nareze, ci doar să aibă un zâmbet melancolic la un copil de pe stradă, sau o grimasă de neplăcere la o replică auzită.

Trebuie să ne facem timp să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim deschiși la poveștile spuse sau nespuse ale celor din jur. Pentru că niciodată nu o să știm în ce aventură vom ajunge să ne aruncăm, chiar și fără voia noastră, o aventură care ne va crește și care ne va forma alte amintiri pe care… le vom însuma 🙂

Vă las cu o melodie.

Click AICI.